LITURGIE

Prieteni înainte de fraţi şi surori
Duminica a VII-a de peste an, 19 februarie 2006
Lecturi: Is 43,18-19.21-22.24b-25 Ps 40 2Cor 1,18-22 Mc 2,1-12
pr. Ernest Munachi Ezeogu

Când ne adunăm în biserică ne adresăm de regulă unii altora cu "fraţi şi surori în Cristos". În majoritatea cazurilor, aceasta a devenit o frază goală, fără vreo implicaţie practică. Cum putem să ne numim fraţi şi surori când nu putem nici măcar să fim prieteni unii cu alţii?

Un anume imigrant, nou în oraş, a participat ani în şir la Liturghii în biserica din apropiere, fără să îşi facă prieteni între credincioşi. După terminarea Liturghiei, duminică de duminică, credincioşii se împărţeau în grupuri de cunoştinţe, se salutau între ei, dar nimeni nu părea să îl observe vreodată. Aşa că într-una dintre duminici, omul nostru s-a hotărât să intre în biserică cu pălăria pe cap. Abia s-a aşezat singuratic în ultimul rând că un bărbat a venit şi i-a spus: "Frate, aici, în biserică, nu purtăm pălării." "Mulţumesc", a răspuns omul, fără să îşi dea jos pălăria. Mergând la împărtăşanie, diaconul l-a văzut şi l-a tras deoparte: "Fratele meu, nu poţi să porţi pălărie pe cap în biserică!" "Mulţumesc", a răspuns din nou omul mergând mai departe la împărtăşanie. După Liturghie preotul a dat mâna cu credincioşii, şi pentru prima oară a dat mâna şi cum omul nostru, spunându-i: "Oh, dragul meu frate, mă bucur să te văd. Dar te rog pe viitor să îţi dai jos pălăria în timpul slujbelor." "Da părinte", răspunse el, "ştiu, dar vin la această biserică de doi ani, şi doar aşa se pare că am reuşit să fac să fiu văzut."

Nu este interesant că toţi cei care i-au vorbit omului nostru în acea zi i s-au adresat cu "frate"? Dar bietul om murea de singurătate în mulţimea de "fraţi şi surori". Mesajul transmis de acest om este asemenea celui din Evanghelia de astăzi, şi anume că nu este de ajuns ca creştinii ce participă împreună la slujbe să îşi spună între ei fraţi şi surori; ei trebuie de asemenea să demonstreze că sunt prieteni.

Evenimentul descris în Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o, prezentând vindecarea unui bărbat paralizat, a avut loc în casa lui Petru din Capernaum. Istoria antică şi arheologia afirmă că această casă a lui Petru a fost una dintre primele case-biserici creştine. Haideţi să ne închipuim deci că acţiunea se petrece într-o biserică. Mulţimea mare de lângă casa lui Petru sunt credincioşii de astăzi, fiecare căutând să primească o binecuvântare sau altceva de la Isus. Preocupaţi cu propriile nevoi, ei devin însă insensibili faţă de unul care avea mai multă nevoie de Isus decât oricine: era paraliticul. Omul paralizat era trecut cu vederea de toţi în graba lor, în goana de a atrage asupra lor atenţia lui Isus. După terminarea Liturghiei, ei ies din biserică şi, trecând pe lângă paralitic, îi aruncă o monedă şi îi spun: "Domnul să te binecuvânteze, frate."

În scenariul clasic apare însă ceva nou: patru prieteni din adunarea credincioşilor renunţă la locurile lor în biserică pentru a merge la paraliticul de afară. Omul, ca toţi ceilalţi, dorea să ajungă la Isus. Iar cei patru prieteni şi-au dat seama că paraliticul are prioritate în faţa lor, pentru că nevoia lui era mai mare. Masa credincioşilor continuă însă să fie nepăsătoare, împiedicând planul celor patru de a-l duce pe paralitic la Isus. Există însă mereu o soluţie, chiar dacă aceasta presupune să spargi acoperişul bisericii. Tocmai aceasta au făcut prietenii paraliticului: "Văzând credinţa lor" - a prietenilor lui, nu a omului paralizat -, Isus l-a vindecat pe om, i-a vindecat sufletul şi trupul. Putem să ne întrebăm: cine s-au dovedit a fi fraţii celui paralizat? Cei din biserică, ce se auto-proclamă între ei fraţi şi surori? Nu. Fraţi cu adevărat au fost cei patru, prietenii paraliticului.

Fără îndoială, Dumnezeu ne-a chemat să fim fraţi şi surori în Biserica sa. Mai întâi însă trebuie să căutăm să fim prieteni unii cu alţii. Pe câţi dintre aşa-numiţii "fraţi şi surori" din parohia ta i-ai putea identifica drept prieteni ai tăi? Pe câţi îi cunoşti după nume? La câţi le ştii nevoile? Prietenul la nevoie se cunoaşte. Iată ce trebuie să fim mai întâi: prieteni! Apoi ne vom putea spune şi fraţi şi surori în Cristos.