LITURGIE

Dormind în furtună
Duminica a XII-a de peste an, 25 iunie 2006
Lecturi: Iob 38,1.8-11 Ps 106 2Cor 5,14-17 Mc 4,35-41
pr. Ernest Munachi Ezeogu

O profesoară s-a gândit să regizeze cu elevii săi o piesă de teatru despre potolirea furtunii de către Isus. Ea le-a explicat copiilor cum să îl interpreteze pe Isus, pe apostoli, vântul, chiar şi barca. Apoi i-a întrebat pe fiecare dintre ei ce rol ar dori să joace. Evident, copiii doreau rolurile care cereau mai multă implicare, mişcare. O fetiţă i-a surprins pe toţi spunând: "Eu vreau să fiu perna pe care îşi ţine capul Isus." De ce ar vrea cineva să joace un rol atât de pasiv, când toţi ceilalţi se întreceau care să primească rolurile mai active? Dar poate tocmai fetiţa înţelesese cel mai bine mesajul istorioarei. La urma urmelor tocmai "actorilor" cu roluri active din episodul evanghelic le reproşează Isus: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" (Marcu 4,40).

Pentru mulţi dintre noi este dificil să înţelegem de ce Isus s-ar răsti la sărmanii discipoli care încercau să îl trezească, pentru a-i ajuta să nu se scufunde barca. Oare nu aşa trebuie să facă discipolii, să alerge la Învăţătorul lor când au nevoie de El? Nu este o dovadă de credinţă faptul că îl cheamă în ajutor în momentele de criză? Nu a spus oare chiar Isus: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28)? De ce îi mustră pe discipolii copleşiţi de furtună?

Pentru a înţelege motivaţia lui Isus, trebuie vă propun să ne întoarcem cu mintea în vremea primelor comunităţi creştine. Comunitatea lui Marcu era o comunitate persecutată, o comunitate înspăimântată, o comunitate în care mulţi trebuiau să plătească chiar cu viaţa pentru faptul că credeau în Isus. Biserica lui Marcu era ca o barcă firavă pe o mare furtunoasă, în pericolul de a fi înghiţită de valuri. Şi totuşi, chiar dacă El a promis să fie alături de Biserica Sa, Isus nu intervenea să pună capăt situaţiei de criză. Deşi a promis că nici porţile iadului nu vor distruge Biserica Sa, ceea ce vedeau ei era cum Biserica dispărea decimată. Cum au reacţionat primii creştini la criza care ameninţa să îi înece ca o furtună? Au recurs la rugăciune, un fel de rugăciune-protest către Isus care priveşte de sus şi nu face nimic în timp ce oamenii Săi mor. Doarme Isus în timp ce barca lui Petru (vechiul nume şi simbol al Bisericii) se scufundă? Rugăciunea era mijlocul lor de a-l trezi pe Isus.

Prin modul în care episodul se încheie cu Isus ridicându-se şi calmând marea Marcu vrea să spună Bisericii persecutate că Isus le aude rugăciunile şi va pune capăt crizei şi va readuce pacea. Rugăciunea lor nu este deci în van. Este cursul normal al lucrurilor pentru discipolii prinşi în mijlocul unei furtuni care ameninţă existenţa lor şi a Bisericii. Dar Marcu mai vrea să le spună ceva creştinilor persecutaţi. Crizele puternice cer credinţă puternică. În faţa persecuţiilor ce le ameninţă viaţa, de la ei nu se aşteaptă mai puţin decât să fie eroici în credinţă. Credinţa eroică în această situaţie o arată discipolii care îl lasă pe Isus să doarmă, chiar dacă aceasta înseamnă că se vor scufunda. Este credinţa martirilor care, deşi ar fi vrut ca Isus să îi salveze, au fost totuşi gata să moară pentru El, dacă aceasta este voia Lui. Este credinţa lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego în faţa cuptorului de foc, când i-au spus regelui Nabucodonosor: "Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!" (Daniel 3,17-18).

Este uşor să credem că atunci când vom ajunge la capătul puterilor Dumnezeu va apărea şi ne va ajuta. Să ne întrebăm astăzi dacă suntem pregătiţi să credem în soare chiar şi când nu străluceşte, să credem în Isus până acolo încât să îl lăsăm să doarmă în barcă, ţinându-i chiar noi perna în timp ce furtuna îşi face de cap în jurul nostru.