LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Sinteza Noului Testament
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 10 septembrie 2006
Lectura: Ioan 3,13-17
pr. Nick Brown

Evanghelia de astăzi (Ioan 3,13-17) ne reamintește un fapt important în vederea apropiatei sărbători a Sfintei Cruci, pe care o vom celebra la 14 septembrie. Isus ne spune că așa după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului. Este o referire la Cartea Numerilor (21,9) din Vechiul Testament, unde ni se spune că israeliții, după eliberarea lor din robia Egiptului, străbătând sălbăticia deșertului, erau adesea răniți de șerpi veninoși. Ca soluție la mușcătura de șarpe, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să facă un șarpe din aramă și să îl pună pe un stâlp, astfel încât oricine privește șarpele de aramă să fie vindecat de mușcătură. Aici Cristos se folosește din nou de Vechiul Testament ca de un instrument pedagogic pentru a ne arăta că El este împlinirea Vechiului Legământ.

Cristos ne arată că așa după cum israeliții credincioși erau vindecați prin simbolul morții (în acest caz șarpele), la fel și noi suntem mântuiți prin Cristos răstignit pe Cruce. Și în timp ce Crucea era simbolul morții, asemenea șarpelui, ea devine acum simbol al vieții. În acest caz ne aflăm în fața unuia dintre paradoxurile creștinismului. Alte exemple de paradoxuri sunt "Dumnezeu devenit om" sau "Fecioara după naștere"... Și totuși, oricât de nepriceput sunt unele lucruri pentru noi, existența pământească a Mântuitorului a fost prefigurată de-a lungul Vechiului Testament. Cristos devine noul Adam; Iona în pântecele peștelui îl prefigurează pe Cristos în mormânt, după crucificare; iar șarpele de aramă prefigurează acțiunea mântuitoare a morții pe Cruce a lui Cristos. În timp ce șarpele simbolizează păcatul și efectele lui mortale, șarpele de aramă simbolizează scăparea de blestem și de păcat. Mai mult, metalul în sine sugerează dreptatea judecății lui Dumnezeu. Șarpele pe stâlp, făcut de Moise la comanda lui Moise, a devenit străvechiul simbol al profesiunii medicale, după cum putem vedea și astăzi.

Ca și creștini, nu trebuie să subestimăm niciodată importanța Vechiului Testament și locul lui în viețile noastre, deoarece de fapt fără Vechiul Testament nu am putea niciodată să înțelegem pe deplin Noul Testament. Fără Vechiul Testament nu am înțelege la ce se referă Cristos în Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Părinții Bisericii au subliniat mereu importanța Vechiului Testament și a mesajului său, ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu ce ne arată calea mântuirii. Și atunci dacă mesajul Vechiului Testament poate fi explicat pe scurt ca fiind o indicație a căii de urmat, o prefigurare, cum s-ar sintetiza mesajul Noului Testament?

Isus îl sintetizează spunând: "Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică." Acesta este mesajul esențial al Evangheliei, rezumat în 27 de cuvinte. Dumnezeu ne-a iubit; Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât și-a trimis Unicul său Fiu. Acest mic dar important pasaj este esența credinței noastre. Dacă ne-am întâlni cu cineva care niciodată în viața lui nu a auzit de creștinism, de credința noastră, de practicile noastre, atunci acesta ar fi pasajul care i-ar ilustra totul despre Dumnezeu, despre noi, despre mântuirea noastră.

În continuarea pasajului, Isus spune că: "Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea." Isus nu a condamnat pe nimeni cât timp a stat pe pământ. A fost foarte sever cu mulți. A condamnat chiar practicile unor farisei, dar nu a condamnat pe nimeni la eterna suferință, la iad. De fapt Dumnezeu nu trimite oamenii în iad. Înțelegerea raiului și iadului a cunoscut din păcate diverse deformări. Cerul nu este sus, iar iadul nu este jos. Ce este de fapt iadul? Iadul este absența lui Dumnezeu (fie că vorbim de existența de aici, de pe pământ, fie de existența de după moarte). Când îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, suntem în iad! Cine ne condamnă deci la iad? Noi înșine! Întoarceți spatele lui Dumnezeu, respingeți-l pe Dumnezeu, refuzați mila Lui și vă veți afla în iad. Există oameni care trăiesc în iad încă de pe pământ, dar din păcate nu își dau seama de aceasta. Le place să dea vina pe societate, pe cei din jurul lor, chiar și pe Biserică, dar răspunsul la problemele lor se afla chiar în ei! Tot ce trebuie să facă este să îl descopere pe Dumnezeu, să descopere Împărăția Lui din ei, și atunci își vor da seama ce au pierdut tot acest timp. Dumnezeu nu ne poate condamna la un chin etern. Nu este în natura Lui să facă așa ceva. El poate doar să iubească, dar nu poate forța pe nimeni să îl iubească. Dacă alegem să îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, iubirii Lui necondiționate, atunci ne creăm propriul iad.

Relația noastră cu Tatăl din Ceruri este foarte similară cu cea a unui cuplu căsătorit. Pentru ca o relație să meargă cu adevărat este nevoie de colaborarea ambelor părți, dar mai important, de iubirea reciprocă. La fel și în relația dintre Dumnezeu și noi, cu o singură diferență: Dumnezeu nu poate decât să ne iubească. Și totuși, atât de des transformăm relația noastră într-una cu o singură direcție. Relația nu poate funcționa așa. "Mariajul" nostru cu Dumnezeu este unul pentru eternitate. Să nu îl încheiem într-un divorț, ci să îl facem să meargă. Mai mult, să îi încurajăm și să îi ajutăm pe cei de lângă noi să mențină această relație, acest mariaj cu Creatorul.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire