LITURGIE

Întâlnirea cu Mirele
Duminica a XXXII-a de peste an, 6 noiembrie 2005
Matei 25,1-13
pr. Raniero Cantalamessa

Comentând parabola celor zece fecioare nu doresc să insist atâta asupra la ceea ce le deosebeşte pe fete (cinci sunt înţelepte şi cinci nechibzuite), cât asupra la ceea ce le este comun: toate merg să îl întâlnească pe mire. Acest fapt ne permite să reflectăm asupra unui aspect fundamental al vieţii creştine, care este orientarea sa escatologică, adică aşteptarea întoarcerii Domnului şi a întâlnirii noastre cu El. Ne ajută să răspundem la eterna şi tulburătoarea întrebare: cine suntem şi unde mergem?

Scriptura spune că în această viaţă suntem "străini şi peregrini", suntem "parohi", deoarece paróikos este cuvântul din Noul Testament tradus prin străini şi peregrini (cf. 1Petru 2,11), aşa cum paroikía (parohia) este cuvântul tradus prin înstrăinare (cf. 1Petru 1,17). Sensul este clar: în greacă pará este un adverb şi înseamnă alături; oikía este un substantiv şi înseamnă locuinţă; aşadar: a locui alături, aproape, nu înăuntru, ci la margine. De aici termenul indică pe cel care locuieşte într-un loc pentru puţin timp, omul aflat în trecere, sau exilatul din patrie; paroikía indică aşadar o locuinţă provizorie.

Viaţa creştinilor este o viaţă de străini şi peregrini, pentru că ei sunt "în" lume, dar nu "din" lume (cf. Ioan 17,11.16); pentru că patria lor adevărată este în ceruri, de unde aşteaptă să vină Isus Cristos Mântuitorul (cf. Filipeni 3,20); pentru că nu au aici jos cetate stătătoare, ci sunt în drum spre cea viitoare (cf. Evrei 13,14). Biserica întreagă nu este decât o unică mare "parohie".

"Epistola către Diognet", din secolul al II-lea, îl defineşte pe creştin ca fiind un om "care locuieşte în propria patrie, dar ca un străin (paróikos), care participă la toate îndatoririle cetăţenilor, dar le suportă toate ca peregrin; pentru care orice pământ străin este patria lor şi orice patrie este pământ străin". Este vorba însă de o "înstrăinare" specială. Şi unii gânditori ai timpului defineau omul: "Prin natură, străin de lume". Însă diferenţa este enormă: aceştia considerau lumea ca fiind opera răului şi în consecinţă recomandau reţinerea de la implicarea în aceasta care se exprimă în căsătorie, în muncă, în politică. Nimic din toate acestea la creştin. El, scrie în Epistolă, este un om "care se căsătoreşte şi aduce pe lume copii", unul "care participă la toate".

Înstrăinarea lui este una escatologică, nu ontologică; adică el se simte străin prin vocaţie, nu prin natură; pentru că este destinat unei alte lumi, şi nu pentru că provine dintr-o altă lume. Sentimentul creştin de înstrăinare se bazează pe învierea lui Cristos: "Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus" (Coloseni 3,1). Nu se anulează astfel creaţia şi bunătatea sa fundamentală.

În timpurile apropiate nouă, redescoperirea rolului şi implicării creştinilor în lume a contribuit la atenuarea sensului escatologic, astfel încât nu se mai vorbeşte aproape deloc despre cele de pe urmă ale omului: moartea, judecata, iadul şi raiul. Însă atunci când este autentic biblică, aşteptarea întoarcerii Domnului nu împiedică implicarea faţă de fraţi; mai degrabă o purifică; ne învaţă să "preţuim cu înţelepciune bunurile pământului, mereu îndreptaţi spre bunurile cerului". Sfântul Paul, după ce le-a amintit creştinilor că "timpul s-a scurtat", concluziona spunând: "Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor şi mai ales celor de aceeaşi credinţă" (Galateni 6,10).

A trăi în aşteptarea întoarcerii Domnului nu înseamnă nici a dori să murim curând. "Căutaţi cele de sus" înseamnă în schimb a orienta existenţa către întâlnirea cu Domnul, a face din acest eveniment polul de atracţie, farul vieţii. "Când" este mai puţin important şi trebuie lăsat la voinţa Domnului.