LITURGIE

Unul singur este Învăţătorul vostru
Duminica a XXXI-a de peste an, 30 octombrie 2005
Matei 23,1-12
pr. Raniero Cantalamessa

În evanghelie, titlurile lui Cristos sunt asemenea faţetelor unei prisme, fiecare dintre ele reflectând o "culoare" aparte, adică un aspect al realităţii sale intime. În această duminică întâlnim titlul important de Învăţător: "Unul singur este Învăţătorul vostru, Cristos". Pentru artişti şi pentru anumite categorii de profesionişti lucrul de care sunt foarte mândri şi pe care îl situează pe primul loc între referinţele lor este numele maestrului la şcoala căruia s-au format. Însă raportul învăţător-discipol era şi mai important pe vremea lui Isus, când nu existau cărţi şi toată înţelepciunea se transmitea pe cale orală.

La un moment dat însă Isus se detaşează de ceea ce se întâmpla în vremea lui între învăţător şi discipoli. Aceştia din urmă îşi plăteau, să spunem aşa, studiile slujindu-l pe maestru, făcându-i mici comisioane şi prestând anumite servicii pe care un tânăr le putea face pentru o persoană în vârstă, de exemplu să îi spele picioarele. Cu Isus este cu totul invers: El este cel care îi slujeşte pe discipoli şi le spală picioarele. Isus nu este deloc dintre acei învăţători care "spun şi nu fac". El nu le-a spus discipolilor săi să facă altceva decât ceea ce a făcut şi El. Este exact opusul învăţătorilor mustraţi în fragmentul evanghelic de astăzi, care "leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget". Nu este unul dintre indicatoarele de circulaţie care arată direcţia, fără să se mişte un centimetru. De aceea Isus poate să spună pe bună dreptate: "Învăţaţi de la mine".

Ce înseamnă însă că Isus este unicul învăţător? Nu înseamnă că de acum înainte acest titlu nu poate fi utilizat pentru nimeni altcineva, că nimeni nu are dreptul să permită să i se spună învăţător. Înseamnă că nimeni nu are dreptul să ceară să i se spună Învăţător cu majusculă, ca şi cum ar deţine în exclusivitate adevărul şi ar învăţa în numele său adevărul despre Dumnezeu. Isus este revelaţia supremă şi definitivă a lui Dumnezeu către oameni, revelaţie care cuprinde în sine toate revelaţiile parţiale care au avut loc înainte şi după El. Nu s-a limitat să ne reveleze cine este Dumnezeu, ne-a spus şi ce doreşte Dumnezeu, care este voinţa lui în ceea ce ne priveşte. Acest lucru trebuie să îi fie amintit omului de astăzi tentat de relativism etic. Ioan Paul al II-lea a făcut aceasta în enciclica Veritatis splendor (Splendoarea adevărului), iar succesorul său Benedict al XVI-lea nu încetează să insiste asupra acestui lucru. Nu înseamnă să excludem un pluralism sănătos de opinii, în ce priveşte problematici încă deschise sau probleme noi cu care se confruntă omenirea, ci să combatem acea formă de relativism absolut care neagă posibilitatea adevărurilor singure şi definitive.

Împotriva acestui relativism magisteriul Bisericii subliniază că există un adevăr absolut pentru că există Dumnezeu care este măsura adevărului. Acest adevăr esenţial, care cu siguranţă trebuie individualizat cu o acurateţe tot mai mare, este imprimat în conştiinţa omului. Întrucât conştiinţa s-a pervertit însă din pricina păcatului, a obişnuinţelor şi exemplelor rele, iată care este rolul lui Cristos, care a venit să reveleze în mod clar acest adevăr al lui Dumnezeu; iată care este şi rolul Bisericii şi al magisteriului său, care explică acest adevăr al lui Cristos şi îl aplică la situaţiile schimbătoare ale vieţii.

Un rod personal al reflecţiei de astăzi asupra evangheliei va fi să redescoperim ce onoare, ce privilegiu nemaiauzit, ce "titlu de recomandare" este, în faţa lui Dumnezeu, acela de a fi discipol al lui Isus din Nazaret. Să punem şi noi acest lucru pe primul loc între "referinţele" noastre. Astfel încât, atunci când cineva ne va vedea ori ne va auzi, să poată spune despre noi ceea ce acea femeie i-a spus lui Petru în curtea Sinedriului: "Şi tu eşti unul dintre discipolii lui. Vorbele tale [ar fi bine dacă am putea adăuga: faptele tale] te trădează".