LITURGIE

Să-l iubeşti pe aproapele tău
Duminica a XXX-a de peste an, 23 octombrie 2005
Matei 22,34-40
pr. Raniero Cantalamessa

"Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Adăugând cuvintele "ca pe tine însuţi!", Isus ne-a pus în faţa unei oglinzi pe care nu o putem minţi; ne-a oferit o măsură infailibilă pentru a ne da seama dacă îl iubim sau nu pe aproapele. Ştim foarte bine, în fiecare circumstanţă, ce înseamnă să ne iubim pe noi înşine şi ce dorim ca ceilalţi să facă pentru noi. Să ne fie clar, Isus nu spune: "Ceea ce altul îţi face ţie, fă-i şi tu lui". Aceasta ar fi legea talionului: "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Ci spune: ceea ce ai vrea ca altul să-ţi facă ţie, fă-i tu lui (cf. Matei 7,12), ceea ce e cu totul altceva.

Isus considera iubirea de aproapele ca o "poruncă a sa", în care este sintetizată toată Legea. "Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit eu" (Ioan 15,12). Mulţi identifică întreg creştinismul cu porunca iubirii faţă de aproapele, şi nu greşesc în totalitate. Însă trebuie să încercăm să mergem puţin dincolo de suprafaţa lucrurilor. Atunci când se vorbeşte despre iubirea faţă de aproapele, gândul merge imediat la "faptele" de caritate, la ceea ce trebuie să facem pentru aproapele: să îi dăm de mâncare, de băut, să îl vizităm; adică să îl ajutăm. Însă acest lucru nu este iubire, ci doar efectul iubirii. Bunăvoinţa stă înaintea binefacerii; mai întâi vrem binele cuiva, şi abia apoi săvârşim binele.

Caritatea trebuie să fie "fără aparenţe", adică sinceră (ad literam, "fără ipocrizie", Romani 12,9); trebuie să iubim "cu inima curată" (1Petru 1,22). De fapt, putem face fapte de caritate şi putem da de pomană din multe motive care nu au nimic de a face cu iubirea: pentru a fi consideraţi binefăcători, pentru a ne face apreciaţi, pentru a ne asigura paradisul, sau chiar pentru că ne mustră conştiinţa.

Multe din faptele de caritate pe care le facem pentru ţările din lumea a treia nu sunt dictate de iubire, ci de remuşcare. Ne dăm de fapt seama de diferenţa scandaloasă care există între noi şi ei şi ne simţim oarecum responsabili pentru mizeria în care trăiesc. Putem să fim lipsiţi de caritate chiar şi atunci când "facem un act de caritate"! Am face o greşeală fatală dacă am pune în opoziţie iubirea inimii şi caritatea faptelor, sau dacă ne-am refugia în bunele dispoziţii interioare pe care le avem faţă de ceilalţi, pentru a afla în aceasta o scuză pentru lipsa noastră de caritate efectivă şi concretă.

Dacă întâlneşti un sărac înfometat şi amorţit de frig, spunea sfântul Iacob, la ce îi foloseşte să-i spui: "Sărmane, du-te, încălzeşte-te, mănâncă ceva!", dar nu îi dai nimic din ceea ce are nevoie? "Fiii mei", adaugă sfântul Ioan, "să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (1Ioan 3,18). Aceasta nu înseamnă să nu apreciem faptele de caritate exterioare, ci să facem în aşa fel încât ele să se bazeze pe un sentiment sincer de iubire şi de bunăvoinţă.

Caritatea inimii sau interioară este caritatea pe care o putem practica cu toţii, este universală. Nu este o caritate pe care unii - cei bogaţi şi sănătoşi - pot să o ofere, iar ceilalţi - cei săraci şi bolnavi - doar să o primească. Toţi o pot oferi şi o pot primi. În plus, este ceva foarte concret. Este vorba de a începe să privim cu alţi ochi situaţiile şi persoanele din viaţa noastră. Cum? Simplu: aşa cum am vrea ca Dumnezeu să ne privească pe noi! Cu o privire tolerantă, iertătoare, binevoitoare, înţelegătoare...

Atunci când se întâmplă acest lucru, toate raporturile se schimbă. Ca prin minune, devin lipsite de sens toate motivele de precauţie şi de ostilitate care ne împiedicau să iubim om anumită persoană, ce începe să ni se arate a fi aşa cum e în realitate: o sărmană creatură care suferă din pricina slăbiciunilor şi a limitelor sale, ca tine, ca noi toţi. Este ca şi cum ar cădea masca pe care oamenii şi lucrurile au pus-o pe chipul ei, şi vedem persoana aşa cum este în realitate.