LITURGIE

Luni - Puterea de a ierta
(Lc 5,17-26)

Într-una din zile, pe când învăţa, şedeau şi unii farisei şi învăţaţi ai Legii care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim; iar puterea Domnului era cu el ca să vindece. Şi iată, câţiva bărbaţi purtau pe un pat un om care era paralizat şi încercau să-l aducă la el şi să-l pună înaintea lui. Şi, negăsind pe unde să-l ducă până la el din cauza mulţimii, urcându-se pe acoperiş, l-au lăsat printre olane cu patul până în mijloc, în faţa lui Isus. Văzând credinţa lor, a zis: "Omule, păcatele îţi sunt iertate!" Cărturarii şi fariseii au început să se întrebe: "Cine este acesta care rosteşte blasfemii? Cine poate să ierte păcatele în afară de singur Dumnezeu?" Dar Isus, cunoscând gândurile lor, răspunzând, le-a zis: "La ce vă gândiţi în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune «Păcatele îţi sunt iertate!» sau a spune «Ridică-te şi umblă!»? Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ - i-a spus omului paralizat - îţi zic ridică-te, ia-ţi patul şi du-te acasă". Şi îndată s-a ridicat înaintea lor, a luat patul pe care zăcuse şi s-a dus acasă, preamărindu-l pe Dumnezeu. Uluirea i-a cuprins pe toţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu şi spuneau plini de teamă: "Astăzi am văzut lucruri minunate".

Omule, iertate îţi sunt păcatele

În această frază, pe care azi o credem de la sine înţeleasă, există doi termeni cu semnificaţii complexe: "păcat" şi "iertare".

Cuvântul "păcat" are azi un sens prevalent religios. În viaţa profană vorbim mai degrabă de defecte, erori, crimă etc. Greşelile involuntare nu sunt adevărate defecte, şi ne folosesc pentru a învăţa cum să ne comportăm în viitor.

"Crimele" sunt "acte vinovate" împotriva persoanei sau lucrurilor, şi deci trebuie pedepsite, căci altfel n-ar exista justiţie în lume. În acest context nu este loc pentru "iertare", care, în schimb, face parte din contextul personal. Când cineva face ceva împotriva noastră, ne ofensează, ne face să suferim, primul impuls e să-i întoarcem răul pe care ni l-a făcut, să ne răzbunăm, să-l pedepsim. Dar îndată se naşte în noi un alt gând: n-am putea mai degrabă să-l iertăm? Este vocea lui Dumnezeu în inima noastră, care ne invită să fim asemănători Lui şi să tratăm oamenii aşa cum face El.

Cine poate ierta păcatele decât singur Dumnezeu?

Dacă şi noi suntem capabili de iertare, de ce evreii spuneau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele? E logic să ierte numai cine a fost ofensat, nu altcineva, care n-are nici în clin, nici în mânecă nimic cu treaba asta. Însă păcatele îl ofensează tocmai pe Dumnezeu, chiar dacă e greu să ne imaginăm cum. Soarele nu se simte jignit pentru că îi întoarcem spatele; este prea sus pentru a fi atins de un mic gest de-al nostru. Se ştie că cine aruncă o piatră înspre cer e în pericol: piatra va cădea pe capul lui. Altfel nu se poate întâmpla. Oricât s-ar strădui, gândirea umană nu poate explica expresia potrivit căreia păcatul este o "ofensă adusă lui Dumnezeu"; decât dacă am interpreta-o într-un sens figurat. Dar Biblia vorbeşte tocmai de jignire adusă lui Dumnezeu. Dumnezeu, de fapt, nu e doar un ideal foarte înalt; El se "coboară" până la a deveni Tatăl nostru. Tatăl simte ca pe o ofensă personală orice nedreptate comisă împotriva cuiva din familia sa. Asta înseamnă că orice ofensă adusă oricărui om este o ofensă adusă lui Dumnezeu însuşi, care se identifică cu oamenii. Păcatul este, deci, pedepsit, dar şi iertat.

Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele - I-a zis slăbănogului: Ţie-ţi spun. Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!

Păcatul Îl jigneşte pe Dumnezeu, care s-a identificat cu omul. Identificarea presupune ceea ce Părinţii Bisericii numeau "sacrul schimb": omul este identificat cu Dumnezeu. Ştim că în mărturisire preotul iartă păcatele în locul lui Dumnezeu şi al apostolilor, care au primit această putere de la Hristos înainte de a fi trimişi în toată lumea pentru a propovădui Evanghelia (In, 20,22ss). Omul exercită, aşadar, o putere sacerdotală, pe care nu şi-o poate da singur. Pentru a putea fi iertat, orice creştin trebuie mai întâi să ierte. Mai demult, în timpul ritului funerar, înainte ca sicriul să fie depus în pământ, sacerdotul îi întreba pe cei prezenţi: "Iertaţi acestui om răul pe care se poate să vi-l fi făcut?". Toţi răspundeau: "Iertăm". Ritul servea spre a lua cunoştinţă despre funcţia divină, despre înalta misiune încredinţată fiecăruia dintre noi. În acest fel, nu iertăm oare mai bucuroşi?

Cardinal Tomas Spidlik