LITURGIE

Vineri - A vedea şi a trăi
(Mt 9,27-31)

Când a plecat de acolo, au venit după Isus doi orbi strigând: "Îndură-te de noi, Fiul lui David!" După ce a ajuns în casă, orbii s-au apropiat de el, iar Isus le-a zis: "Credeţi că pot să fac aceasta?" I-au spus: "Da, Doamne!" Atunci le-a atins ochii spunând: "Să vi se facă după credinţa voastră!" Şi li s-au deschis ochii, iar Isus le-a poruncit cu asprime: "Aveţi grijă să nu afle nimeni". Dar ei, după ce au ieşit, au răspândit vestea despre el în tot ţinutul acela.

Au venit la El orbii

Doi vizitatori ai unei expoziţii se opresc în faţa aceluiaşi tablou. Primul este dezgustat: "Ce ghiveci de culori! Şi mai au şi curajul de a expune un asemenea tablou!" Celălalt pare absorbit. Se gândeşte în sine: "Păcat că nu reuşesc să înţeleg. Cred că tabloul acesta a fost făcut de un adevărat artist, dar eu nu îl înţeleg. Poate mai devreme sau mai târziu mi se va revela şi mie înţelesul lui". Aceşti doi oameni sunt două tipuri de orbi. Nici unul din ei nu vede, dar în timp ce unul ajunge la concluzia că nu este nimic de văzut, celălalt, dimpotrivă, suferă din cauza orbirii sale şi ar vrea ca ochii să i se deschidă.

Conţinutul vieţii religioase constă în misterele pe care numai Dumnezeu le revelează. Cu forţele noastre nu reuşim să le vedem: suntem orbi. Lângă noi trăiesc aşa-zişii credincioşi, a căror viaţă e orientată de aceste mistere. Ei sunt, într-un anumit sens, "cei care văd".

Primii, orbii, îi consideră pe cei care văd nişte naivi, dar îi invidiază, pentru că nu reuşesc să înţeleagă de unde vine bucuria lor de a trăi. Dar prin graţia lui Dumnezeu şi ochii lor se vor deschide şi vor vedea şi ei frumuseţea lumii necunoscute.

Şi s-au deschis ochii lor

Unei pictoriţe necredincioase îi este încredinţată restaurarea câtorva icoane vechi. La începutul lucrului i se pare că se află în faţa unei lumi necunoscute, dar cu trecerea timpului începe a se simţi în largul ei. La sfârşit declară: "Aş vrea să trăiesc aşa cum e pictat în aceste icoane". Iată o neobişnuită, dar autentică profesiune de credinţă. Când ne plimbăm prin pădure, alegem cărările de parcurs pentru că le vedem. Nu ar trebui să fie la fel şi în viaţă? În schimb, nu e întotdeauna la fel. La televizor vedem munţii, dar nu urcăm pe jos nici măcar un deal. Telespectatorul cunoaşte înălţimile, dar nu e un alpinist. Se poate spune oare că e un cunoscător al muntelui? Montagnarzii ar râde de asemenea afirmaţie. E ca şi cum cineva ar spune că ştie ce-i dragostea pentru că a văzut-o reprezentată la cinematograf.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în mediul religios. Lumea e convinsă că ştie multe lucruri despre Dumnezeu, despre Biserică, despre religie, pentru că citeşte ziarele şi se uită la televizor. Dar nimic nu se cunoaşte doar din auzite sau dintr-o lectură superficială. Viaţa poate fi înţeleasă numai prin viaţă, iar religia este viaţă, nu o doctrină abstractă. Catehismul ne învaţă principalele articole ale credinţei, dar le descoperim sensul numai când decidem să le trăim cu adevărat.

Luaţi seama, să nu ştie nimeni!

Nu este limpede de ce Isus le interzicea celor pe care-i vindeca să vorbească despre minunea realizată. Dar Evanghelia ne povesteşte că această interdicţie nu avea nici un efect; ba dimpotrivă: subiecţii miracolelor le povesteau în toate cele patru vânturi. Este, desigur, mai mult decât firesc, pentru cineva care a trăit un eveniment extraordinar, să nu reuşească să-şi ţină gura.

Există două modalităţi de a comunica ceea ce avem în suflet: prin cuvinte şi prin comportament. Cine este trist nu are nevoie să o mai şi spună, i se citeşte pe chip; la fel stau lucrurile cu cei veseli, plictisiţi, uimiţi... Cine trăieşte cu adevărat viaţa spirituală are, adesea, experienţe frumoase şi reconfortante. Dar nu e cazul să vorbească despre ele, mai ales în societatea actuală; e mult mai bine ca pacea lui să transpară din comportamentul său.

Într-o zi, Sfântul Francisc de Assisi a plecat pentru a propovădui împreună cu câţiva dintre fraţi. Au traversat în tăcere oraşul şi s-au întors la mănăstire. Fraţii l-au întrebat: "De ce nu am predicat?". Iar Francisc le-a răspuns: "Am propovăduit prin exemplul nostru".

Credincioşii trebuie să exercite în orice moment acest tip de propovăduire, deschizând ochii celui care e orb în credinţă.

Cardinal Tomas Spidlik