LITURGIE

Marţi - Sinceritatea faptelor
(Mt 21,28-32)

Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. A venit la primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie». El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?" I-au spus: "Primul". Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut.

Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea. /.../ Iar acesta i-a răspuns: Mă duc, Doamne! Dar nu s-a dus

Un misionar într-o insulă din Pacific povestea despre greutăţile pe care le întâmpină un european până să se adapteze la o altă mentalitate. Noi - spunea - strigăm la copii dacă spun minciuni şi le promitem tăciuni. Aici nu e aşa. În insula asta, sarcina cea mai importantă este a-i învăţa pe copii să nu se contrazică. Într-o zi misionarul i-a întrebat pe copiii de la şcoală dacă, după-amiază, nu l-ar putea ajuta să transporte nişte lucruri. Într-un zâmbet, cu toţii au răspuns că da, dar apoi nu s-a prezentat nici unul. Când misionarul i-a certat, s-au apucat toţi de plâns. De ce era el aşa de rău, când ei îi răspunseseră atât de amabil?

Explicaţia misionarului era că, de fapt, copiii nu erau răi, doar trebuia să li se pună întrebarea în mod diferit. A spune "da", pentru ei, este o amabilitate obişnuită, dar acel "da", în sine, nu contează.

Mentalitatea occidentală e diferită. Nimeni nu e dispus să ne acorde credit dacă spunem "da" şi nu ne ţinem de cuvânt, chiar dacă suntem sinceri. Şi totuşi, câte "da"-uri nu-i spunem lui Dumnezeu; câte promisiuni frumoase nu-i facem, cuprinse în rugăciunile pe care le recităm, şi care rămân un pur exerciţiu de curtoazie, după stilul copiilor din insuliţa din Pacific!

Iar el, răspunzînd, a zis: Nu vreau! Dar pe urmă, căindu-se, s-a dus

Pofta e semn de sănătate, voinţa de muncă evidenţiază sănătatea sufletului. Din păcate, oameni perfect sănătoşi, în corp şi în suflet, sunt puţini. Poate sunt mulţi cei ce şi-au pierdut apetitul, dar încă şi mai mulţi sunt cei ce n-au nici un chef să muncească. Dacă o spun deschis, măcar sunt sinceri şi nu au nevoie să-şi inventeze boli imaginare pentru a se justifica.

Dar pe lângă sincera mărturisire a propriei leni, trebuie amintită o altă experienţă: se poate munci chiar şi fără chef. Filosofia scolastică folosea doi termeni: voluntas, voinţa de a decide, a şti să spui: eu vreau. Velleitas, cheful, adică o oarecare vagă propensiune spre a face ceva. Caracterul şi moralitatea omului depind de primul termen, voinţa. Când omul e capabil să spună: "Vreau, chiar dacă nu am chef", lucrarea sa e şi mai meritorie decât atunci când are multă poftă, dar o voinţă slabă.

Vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu

Uneori, în Evanghelii, vameşii şi prostituatele sunt consideraţi laolaltă. Sunt două tipuri de păcătoşi, de regulă dispreţuiţi, deoarece sunt nepăsători faţă de legea lui Dumnezeu. Desigur, fac parte dintre aceia ce refuză să lucreze în via Domnului. Faptul că Isus îi apără, provoacă un mare scandal. Nici o societate nu admite, de fapt, ca oameni de bună reputaţie să fie amestecaţi cu cei de faimă rea. Dar în nici o situaţie Isus nu ia apărarea modului lor de a fi, deoarece le cunoştea prea bine păcatele. El exprimă doar criteriul Său particular de a stima oamenii: după puterea lor de a se schimba.

Fabulele disting două tipuri de oameni, cei absolut buni şi cei incorigibil răi. Dar viaţa nu e o poveste. Scriptura ne revelează, nouă tuturor, slăbiciunea şi păcătoşenia noastră, dar şi posibilitatea de a ne converti. Ca atare, convertirea este tema fundamentală a Bibliei.

Cardinal Tomas Spidlik