LITURGIE

IX. Pilat

"Văzând Pilat că nu foloseşte la nimic, ci mai mare tulburare se face, luând apoi apă, şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii zicând: nevinovat sunt de sângele acestui drept". (Matei. 27, 24).

Cu această scenă teatralistă se încheie cel mai odios proces din istoria omenirii. Cel care a rostit sentinţa de condamnare la moarte a Fiului lui Dumnezeu, cu formula prescrisă de dreptul roman: ibis ad crucem - să fii răstignit - a fost Pilat al patrulea procurator - guvernator - roman în Palestina - cel care avea să rămână în istorie drept simbol al omului laş, fără caracter, oportunist, al omului care face carieră vărsând sânge nevinovat, dar şi ipocrit pe deasupra, căci îşi spală mâinile voind să se arate nevinovat în ochii oamenilor.

Unii autori luând în consideraţie încercările lui Pilat de a-l salva pe Cristos de la moarte i-au pus în jurul capului aureolă de sfânt: l-au considerat pe jumătate creştin: Pilat mişcat, impresionat de figura lui Isus aproape că s-ar fi convertit. Nimic mai greşit. Dacă a încercat să-l salveze pe Cristos de la moarte a făcut-o din răutate şi laşitate. Provincia romană Palestina era provincia cea mai săracă şi cea mai dificilă din tot imperiul roman. Dacă împăratul de la Roma voia să pedepsească pe cineva îl trimitea guvernator în Palestina. Pilat ura din toată inima pe poporul evreu, îl ura mai ales pe copii acestui popor fiindcă erau nesupuşi, scandalagii, reclamagii, îi făcuseră mari necazuri reclamându-l la împărat. Iar când capii poporului aduc la el pe Isus ca să-l condamne la moarte, Pilat simte o mare plăcere să le refuze acest hatâr. Mai mult, în timpul procesului, soţia sa îi trimite vorbă să nu-i facă vreun rău lui Cristos, Pilat încearcă să nu iasă din vorba neveste-si ca să aibă după acea neplăceri în casă.

Pentru a înţelege comportarea acestui monstru cu chip uman, trebuie să-i înţelegem filozofia, criteriile care-l călăuzeau în viaţă. Adus la tribunalul său, Isus, încearcă să-l smulgă pe acest om din întunericul minciunii, falsităţii în care trăia. Îi spune: "Eu pentru aceasta m-am născut şi am, venit în lume ca să dau mărturie pentru adevăr. Oricine iubeşte adevărul ascultă glasul meu". În timp ce Isus vorbea gândurile lui Pilat trebuie să fi zburat în anii tinereţii sale când căutase şi el un ideal în viaţă, când căutase şi el adevărul, când fusese şi el chinuit de problema binelui şi a răului, a dreptăţii şi a nedreptăţii. Dar voind să-şi facă o carieră în viaţă a trebuit să-şi înăbuşe toate aceste preocupări. De aceea de pe buze îi scapă această întrebare plină de cinism "Cei adevărul?" ca şi cum ar fi voit să spună: adevărul e forţa legiunii romane. Adevărul e bogăţia Romei. Adevărul e să mănânci şi să bei bine, şi să ai o slujbă bine plătită de Cezar, cu perspectiva avansării.

Dacă Cristos ar fi căzut în mâinile unui tiran însetat de sânge ar fi fost mai bine: căci l-ar fi condamnat din primul moment la moarte şi cu asta s-ar fi terminat totul. Dar Pilat omul fără caracter i-a făcut lui Isus moartea dureroasă. Căci mai înainte de a-l răstigni ia o suită întreagă de măsuri absurde şi crude. Mai întâi îl judecă şi spune cu glas tare: Nu găsesc nici o vină în el. deci îl voi pune să fie biciuit şi apoi îl voi elibera. Dacă-i nevinovat de ce să-l pedepsească, de ce să-l biciuiască. Normal era să spună deci nu găsesc nici o vină în el deci în eliberez. Unde sa mai pomenit în lume ca un judecător să spună: inculpatul e nevinovat, deci îl condamn. De ce la biciuit Pilat pe Isus? Ca să-şi descarce asupra lui toată ura pe care o nutrea împotriva poporului evreu? Sau pentru că era indispus pentru că îl sculaseră de dimineaţă, şi îi deranjaseră somnul cei care veniseră la el cu afacerea aceasta? Pilat n-a dat nici o explicaţie. Tiranii nu dau nimănui socoteală pentru ceea ce fac.

Apoi Pilat laş, caută să-şi decline răspunderea. Auzind că Irod, regele din Galileea este la Ierusalim, îl trimite pe Isus la el: ce umilire pentru Isus să străbată străzile ticsite de lume cu coroana de spini pe cap, cu mantia roşie de nebun pe umeri; urmează o nouă umilire pentru Isus, născută din diplomaţia laşităţii lui Pilat: e pus alături de un terorist de un criminal, cu numele de Baraba pentru ca poporul să aleagă care din ei să fie eliberat. În sfârşit când capii poporului trec la şantaj îi dau de înţeles că-l vor reclama la împărat dacă nu-l condamnă pe Isus la moarte, Pilat văzând că scaunul lui se clatină, că îi este compromisă cariera, dă sentinţa de condamnare la moarte pe a unui om la moarte pe care-l declarase nevinovat, după care urmează gestul spălării pe mâini. Carieră nu a mai făcut Pilat. Potrivit mărturiilor istoricilor Iosif Flaviu şi Eusebiu, după trei ani împăratul Tiberiu l-a chemat la Roma spre a-l judeca pentru nişte abateri comise. Până să ajungă la Roma împăratul murise. Sub urmaşul acestuia Caligula, Pilat s-ar fi sinucis. Despre a ceea ce s-ar fi petrecut în conştiinţa lui Pilat după ce l-a condamnat la moarte pe Cristos nevinovat ne vorbeşte foarte frumos o legendă elveţiană. Lângă locul celor patru cantoane din Elveţia se înalţă un munte cu înfăţişare stranie, în formă de sarcofag. Se numeşte muntele lui Pilat. se spune că după moartea domnului Pilat era chinuit de tot felul de vedenii şi de stafii. În zadar se ascundea prin încăperile palatului său de marmură, în zadar îşi ascundea faţa în palmă şi în perne: mereu vedea chipul plin de sânge al lui Cristos şi îi auzea glasul care-l întreba: de ce m-ai condamnat la moarte pe mine nevinovat fiind: Pilat nu a mai putut rezista şi a luat lumea în cap. cu minţile pe jumătate pierdute rătăcea din ţară-n ţară, dar chipul însângerat al lui Cristos îl urmărea pretutindeni. Ajungând pe ţărmul lacului celor patru cantoane s-a aruncat în apă şi s-a înecat. Doar apele lacului nu l-au suportat, i-au aruncat cadavrul la ţărm. Mâini nevăzute de uriaşi au rostogolit asupra lui un munte întreg: e muntele Pilat.

Tragedia vieţii lui Pilat şi amintirea lui tristă rămâne permanent pentru creştini un avertisment şi o învăţătură, şi anume: creştinul nu poate fi omul compromisurilor, al conştiinţei, a ne călca în picioare convingerile religioase, de dragul carierei, de dragul intereselor şi avantajelor pământeşti, înseamnă a ne distruge pacea şi mulţumirea conştiinţei, înseamnă a merge pe urmele lui Pilat. Creştini suntem numai în măsura în care îmbrăţişăm în viaţa concretă exigenţele severe ale Evangheliei, în măsura în care urmăm glasul conştiinţei noastre luminate de Evanghelia lui Cristos. Pe mormântul fiecărei creştin ar trebui scrise cuvintele pe care marele convertit anglican, cardinal Newman le-a rostit la sfârşitul vieţii sale, "nu am păcătuit niciodată împotriva luminii".

O viaţă trăită împotriva conştiinţei împotriva convingerilor evanghelice ne aruncă în mod automat în ipocrizia şi duplicitatea lui Pilat, căci ne împinge să facem din religie o simplă haină exterioară, o simplă masă de practici exterioare de pietate creştină ceea ce valorează exact cât apa pe mâinile lui Pilat, şi mai ales ele nu ne pot aduce pacea, liniştea sufletească. Nimic nu e mai anormal în viaţa creştinului decât această dublă haină. Doi oameni trăind într-un om: un om interior ascuns, nefericit, chinuit de remuşcări şi altul exterior fals, aparentă fericit, ca femeia din piesa lui Shakespeare care avea pe conştiinţă sângele mai multor oameni. Ziua era cea mai fericită femeie, reuşea să-şi înăbuşe orice remuşcare şi nelinişte a conştiinţei, noaptea era chinuită în somn. În neştire străbătea camerele palatului, căuta prin dulapuri parfum, căci simţea că mâinile îi miros a sânge.

Pilat n-ar fi ajuns la falimentul la care a ajuns dacă s-ar fi întrebat: ce spune conştiinţa mea?, şi nu ce spun fariseii şi arhiereii, ce spune mulţimea, ce va spune şeful meu, împăratul? În viaţa noastră niciodată să nu ne întrebăm ce vor spune vecinii mei: ce vor spune cunoştinţele mele, ce vor spune colegii mei de muncă? Ci întotdeauna să ne întrebăm: ce spune conştiinţa mea, ce spune Dumnezeu? Şi aşa să urmăm glasul conştiinţei noastre încât la sfârşitul vieţii să putem spune ceea ce a spus înainte de muri marele convertit englez cardinalul Newman: "nu am păcătuit niciodată împotriva luminii. Nu am păcătuit niciodată împotriva adevărului, împotriva conştiinţei mele.