LITURGIE

VII. Simon din Cirene

"După ce şi-au bătut joc de El, l-au dezbrăcat de haina de purpură, l-au îmbrăcat cu hainele lui şi l-au dus să-l răstignească. L-au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirene, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus" (Mt 15,21).

În ultima predică spuneam că drumul parcurs de Isus cu crucea în spatele de la fortăreaţa Antonia până pe colina Calvarului a fost mai puţin de un kilometru. Dar având în vedere că Isus era sfârşit de puteri din cauza nopţii nedormite petrecute în batjocuri şi maltratări, din cauza sângelui pierdut la biciuire şi la încununarea cu spini, soldaţii din plutonul de execuţie şi-au dat seama că cel condamnat, prăbuşindu-se mereu la pământ, ar putea muri pe cale, înainte de a ajunge la locul de execuţie. De altfel şi crucea, sau mai exact bara transversală a crucii pe care condamnatul o ducea în spate era grea: potrivit legii romane, trebuia să cântărească 40 de kilograme. În zilele noastre, un cercetător care a studiat Patimile lui Cristos a voit să străbată personal traseul parcurs la Ierusalim cu o cruce de 40 de kilograme în spate. Deşi robust şi bine odihnit a căzut de mai multe ori până să ajungă la locul răstignirii. Iată pentru ce soldaţii romani, nu din milă sau compătimire, căci soldatul roman nu cunoştea asemenea sentimente, l-au forţat pe un trecător, pe un ţăran mai robust care se întorcea de la câmp să-i ia crucea lui Isus din spate şi să o ducă el până pe Calvar. Se numea Simon din Cirene. Cirene era provincie în Africa de Nord, situată între Egipt şi Tripolitania. Acolo se născuse Dimon deoarece pe vremea lui Isus în Cirene trăia o colonie foarte numeroasă de evrei. Faptul că evanghelia îi aminteşte şi pe cei doi din fii săi, pe Rufus şi Alexandru, e semn că familia acestui om care a purtat o bucată de drum crucea lui Isus era bine cunoscută primei comunităţi creştine. O tradiţie pioasă ne spune că Simon s-a încreştinat, a devenit preot şi că a murit ca episcopul unei biserici, din Arabia. Fără îndoială că şi copiii lui s-au încreştinat, iar Rufus despre care aminteşte sfântul Pavel în scrisoarea către Romani, era foarte probabil fiul lui Simon din Cirene.

Simon din Cirene a fost din totdeauna modelul creştinului care îşi ia crucea în spate şi merge pe urmele lui Isus.

"Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu" - a spus Isus. Evanghelistul Luca reia cuvintele lui Isus spre a descrie fapta lui Simon: i-au pus crucea în spate ca să o poarte după Isus.

Drama existenţei noastre umane şi creştine aceasta este: vrem, nu vrem, zilnic avem de purtat în spate ca şi Simon din Cirene o cruce sau mai mult chiar. E o lege de la care nimeni nu se poate sustrage. Dar marea noastră şansă este aceea că putem transforma crucea în instrument de mântuire.

În intenţia duşmanilor şi călăilor lui Isus cruce pe care i-au pus-o pe spate trebuia să fie instrumentul umilirii, al înjosirii şi suferinţei supreme; dar în realitate a fost instrumentul salvării omului şi steagul biruinţei asupra păcatului şi a morţii. Simon din Cirene, purtând crucea pe urmele lui Isus, a colaborat la propria-i mântuire.

Într-o expoziţie de pictură ţinută cu ani în urmă a impresionat puternic un tablou al lui Maxim Real. E prezent Cristos cu o cruce imensă pe umeri: dar nu un Cristos zdrobit de suferinţă şi cu cununa de spini pe cap cum îl vedem în mod obişnuit în icoane, ci un Cristos cu faţa radioasă, victorioasă, purtând crucea cum poartă un ostaş drapelului după o mare biruinţă, la o paradă militară. Capătul din urmă al crucii e purtat pe umeri de o mulţime uriaşă în care se pot vedea bărbaţi şi femei, bătrâni, tineri, copii, preoţi şi laici, bătrâne, muncitori, ţărani, soldaţi. Cristos îi poartă pe toţi după El la biruinţă şi mântuire, la acea biruinţă, la acea mântuire la care nu se ajunge decât luând parte împreună cu El la purtarea crucii.

Revennd la Simon din Cirene, observăm două lucruri: mai întâi Simon nu a căutat crucea: a venit crucea peste el. Venea omul de la câmp, se îndrepta spre casă, grăbit să se spele, să se schimbe, căci peste câteva ceasuri începe sabatul, sărbătoarea. Când pe neaşteptate îi iese în cale convoiul care conducea condamnatul la locul execuţiei şi se trezeşte cu crucea în spate. Pentru a merge pe urmele lui Cristos nu e nevoie să căutăm noi crucile, să ne-o alegem noi pe aceea pe care o dorim: trebuie să acceptăm acele cruci neaşteptate, neprevăzute, obişnuite, de fiecare zi, de fiecare ceas, pe care Dumnezeu ni le trimite. Într-o cunoscută carte franceză (Gingolph l'abandonne) o tânără dornică de eroism, de o cruce celebră, îi spune mamei sale: Ah, cât aş dori ca să mor ca martiră... La care mama îi răspunde: - Fiica mea, acceptă viaţa; e acelaşi lucru.

Şi în al doilea rând, Simon duce crucea iniţial împotrivindu-se, exact cum ne rugăm la Calea crucii: Simon duce crucea fără de voie şi silit. Descriind această scenă, unul din evanghelişti scrie că soldaţi l-au forţat, ceea ce înseamnă că opunea rezistenţă, iar alt evanghelist scrie, traducând exact cuvântul, că l-au rechiziţionat, exact cum se rechiziţionează, cum se iau cu forţa pe timp de război caii şi alte lucruri.

Dar, luând pe umerii săi greutatea zdrobitoare a crucii, după puţin timp, mergând alături de Isus, în prezenţa lui Isus, se petrece o transformare, o convertire, şi din acel moment crucea i se pare uşoară ca o pană, ar fi dus-o până la capătul lumii din iubire faţă de Isus; cum ne rugăm la Calea crucii: a-l iubi precum şi a duce crucea din dragoste către dânsul (S-a inventat acum vreo sută şi ceva de ani în urmă un aparat numit ergograf cu care se poate măsura curba oboselii musculare: la diferite persoane, pentru aceeaşi muncă, aparatul înregistrează curbe diferite).

Greutatea crucii pe care o purtăm în viaţă nu e pe spate, ci în inimă. Greutatea crucii depinde de dispoziţiile sufleteşti, de credinţa şi de iubirea pe care o avem faţă de Cristos. Cât timp purtăm crucea forţaţi, rechiziţionaţi, rezistăm, o respingem, ne agităm, crucea e o povară zdrobitoare şi viaţa ne este o spaimă şi o nefericire continuă: când însă ne-am convertit asemenea lui Simon şi o purtăm din iubire faţă de Cristos şi cu credinţă, devine uşoară.

"Dacă vrea cineva să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze..." Ne-am întrebat vreodată de ce introduce Isus acel "să se lepede de sine" înainte de a lua crucea? Nu poate să-l urmeze pe Cristos cu crucea în spatele acela care nu a renunţat la toate, inclusiv la voinţa sa proprie, pentru a îmbrăţişa voinţa lui Dumnezeu, pentru a se preda total şi irevocabil lui Cristos.

Lanza del Vasto descrie această predare totală în mâinile lui Cristos această predare totală în mâinile lui Cristos printr-o asemănare. "Cădea noaptea, scrie el. Poteca se afunda în pădure mai neagră decât noaptea. Eram singur, dezarmat. Îmi era frică să înaintez, îmi era frică să mă întorc, îmi era frică de proprii mei paşi, îmi era frică să adorm. Am auzit un foşnet în pădure şi mi-a fost frică. Am văzut strălucind printre copaci ochi de animale şi mi-a fost frică. După aceea n-am mai văzut nimic şi mi-a fost frică, mai frică decât înainte. În sfârşit din întuneric a ieşit o umbră care mi-a tăiat calea.

Stai... Punga sau viaţa. M-am simţit cumva uşurat la auzul acelui glas omenesc pentru că în primul moment crezusem că e o stafie sau un diavol. Mi-a zis: dacă te aperi pentru a-ţi salva viaţa, mai întâi îţi iau viaţa şi apoi punga. Dar dacă îmi dai punga, întâi îţi iau punga şi apoi viaţa. Nu-mi mai puteam stăpâni inima, sufletul mi s-a revoltat, dar încetul inima s-a predat. Am căzut în genunchi şi am exclamat: "Domnule, ia-mi tot ce am şi tot ce sunt". Dintr-o dată teama m-a părăsit, mi-am ridicat ochii. În faţa mea totul era lumină. Iar pădurea învăluită în lumină înverzea".

Eliberarea în viaţă, eliberarea adevărată, interioară vine numai în momentul în care ne-am lepădat de noi înşine, de viaţa noastră şi ne-am predat viaţa noastră pentru ca să ne-o ia când voieşte. O bună parte din omenire e azi cu nervii la pământ, bântuie bolile psihice provocate de tot felul de spaime. Singurul psihiatru care ne poate vindeca e Cristos, ne vindecăm prin terapia crucii purtate cu resemnare pe urmele lui. Primul vindecat prin această terapie a fost Simon din Cirene. În clipele grele ale agoniei, în Grădina Măslinilor, Isus s-a abandonat total în mâinile Tatălui spunând: "Tată, nu voia mea, ci voia ta să se facă". Din acest moment îl privim înaintând pe drumul crucii scufundat într-o pace inexplicabilă astfel încât e greu de găsit în analele omenirii un spectacol uman învăluit în atâta frumuseţe şi seninătate. Oamenii de ştiinţă care au smuls Giulgiul din Torino, chipul, faţa lui Isus, au rămas uimiţi de calmul, pacea, seninătatea maiestuoasă şi frumuseţea acelei feţe deşi acoperită de răni, de vânătăi şi de sânge. Şi aşa se comportă în cele mai dramatice situaţii toţi aceia care după ce s-au lepădat de sine, au luat crucea în spate şi, asemenea lui Simon din Cirene au mers pe urmele lui Isus. Peste puţină vreme Sfântul Părinte, cu ocazia vizitei pe care o face în Germania Federală, o va declara fericită la Koln pe Edith Stein, sora Tereza Benedicta a Crucii în viaţa călugărească, mare personalitate în lumea filozofiei. După ce s-a convertit de la iudaism la ateism, a bătut la poarta mănăstirii carmelite din Koln cerând să fie primită. I s-a spus că trebuie să renunţe la activitatea ei intelectuală strălucită de profesoară universitară, de scriitoare. Răspunsul: nu există activitate umană care să ne poată salva afară e Patima lui Cristos, să fiu părtaşă la ea, iată aspiraţia mea". Când a fost arestată de Gestapo îşi scria ultima carte intitulată "Ştiinţa crucii". A uimit pe toată lumea în lagărul de exterminare de la Auschwitz prin calmul şi seninătatea ei, dar mai ales a uimit prin calmul şi seninătatea cu care a păşit la 9 august 1942 în camera de gazare.

Harul pe care l-a primit Simon din Cirene îl implorăm şi noi repetând rugăciunea de la staţiunea a V-a: "O, Isuse, dă-mi şi mie harul c prin crucea ce-mi este dată să cunosc cine eşti, să învăţ a te iubi şi a răbda orice suferinţă din dragoste către tine.

Amin.