LITURGIE

V. Ave, crux

Unui scriitor ia venit odată în minte un gând ciudat care îl chinuia mereu şi nu-i dădea linişte. Ar fi voit să scrie o carte, o carte însă care să aibă o singură pagină, iar această pagină să cuprindă numai o singură propoziţie, iar propoziţia, să cuprindă numai un singur cuvânt, iar acest singur cuvânt să cuprindă tot ce gândeşte şi simte în inima lui autorul. Mult timp şi-a chinuit mintea să găsească acest cuvânt, dar în cele din urmă şi-a dat seama că acest cuvânt nu există în limbaj omenesc. Cuvântul pe care acest scriitor nu l-a găsit, îl poseda creştinismul; acest cuvânt este: răstignit. Acest cuvânt cuprinde totul: toată înţelepciunea, iubirea şi puterea lui Dumnezeu, tot planul său de mântuire, tot destinul omului, toate speranţele, lucrurile, bucuria şi ştiinţa creştinului. Iată cel făcea pe sfântul Pavel să le scrie Galatenilor: "În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume" (6,14). Iată pentru ce în cimitire pe multe morminte sunt scrise aceste cuvinte: Ave, crux, spes unica - Te salut o cruce, singura mea speranţă.

Când sfântul Toma de Aquino l-a întrebat într-o zi pe sfântul Bonaventura de unde scoate atâta ştiinţă şi înţelepciune pe care o răspândeşte în lume prin cărţile sale, sfântul Bonaventura drept răspuns i-a arătat un răstignit.

Când primii ucenici ai sfântul Francisc de Assisi au pornit să predice şi să convertească lumea, nu aveau altă bibliotecă decât un răstignit mare în jurul căruia se adunau ca să se roage şi să mediteze. Răstignitul - înalta catedră cum îl numea sfântul Bernard, de unde se posedă o ştiinţă care nu se mai predă de la nici o catedră, care nu mai este prevăzută de nici o programă şcolară: ştiinţa de a muri, ştiinţa cea mai necesară dintre toate, mai necesară decât matematica, decât fizica sau chimia, căci nu poate învăţa să trăiască bine decât cel care învaţă să moară bine. Din înălţimea crucii, Isus cu buzele arse de sete şi suferinţă îşi adună ultimele puteri şi rosteşte cu glas sfârşit: Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu... O singură propoziţie, dar care cuprinde în ea toată speranţa inimii omeneşti. Aşadar moartea nu e prăbuşirea în nefiinţă, ci aruncarea în braţele Tatălui ceresc; după moarte continuă viaţa, trupul e sortit descompunerii, dar sufletul îşi ia zborul spre Dumnezeu.

Marele scriitor Lev Tolstoi scrie undeva aceste cuvinte. Spre viaţa viitoare se poate privi prin două ferestre: una e jos, la nivelul vieţii biologice. Prin această fereastră nu poţi vedea decât o beznă înspăimântătoare. Cealaltă fereastră e mai înaltă, la nivelul vieţii spirituale şi prin ea se vede lumina şi pacea.

Pentru cel care priveşte prin prima fereastră nu există decât o speranţă: aceea de a dispărea cât mai curând de pe scena vieţii, pentru a pierde conştiinţa dureroasă a inevitabilei stingeri finale. E ceea ce scria filozoful Seneca unei mame căruia îi murise copilul, spre a o consola: "Dacă fericirea supremă este acea de a nu te naşte, ceea ce se apropie tot mai mult de fericirea supremă este să dispari cât mai curând posibil şi să te reîntorci rapid în neantul de mai înainte".

Pentru cine priveşte prin această fereastră viaţa nu e altceva decât ceea ce era pentru bătrâna pe patul de moarte din romanul lui Duiliu Zamfirescu "Viaţa la ţară": bătrâna şi-a întins mâna spre pernă şi a suflat în sus. Şi urmărind cu privirea pana care plutea în aer a spus: Iată ce suntem noi, nimic mai mult. Apoi lăsându-şi capul în piept a adormit pentru totdeauna.

Dar cei care privesc cu ochii credinţei, prin fereastra deschisă de Cristos spre lumea de dincolo pot spune ceea ce este scris în cartea înţelepciunii lui Solomon: "Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu şi suferinţa nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte cei drepţi sunt morţi cu desăvârşire şi plecarea lor din lume li se pare o mare nenorocire şi plecarea lor dintre noi e un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat suferinţe, speranţa lor este plină de nemurire" (3,1-4).

Cine crede în viaţa de dincolo păstrează în faţa morţii seninătatea şi calmul păstorului din balada Mioriţa. Ne amintim de bunicile noastre a căror credinţă nu era tulburată de nici o îndoială, cum o dată trecut pragul bătrâneţii, îşi pregăteau cu mâna lor lucrurile pentru înmormântare: hainele, ştergarul, pânza: le pregăteau şi le păstrau împăturindu-le cu grijă în ladă, cu aceeaşi seninătate şi voie bună cu care îşi pregătiseră în tinereţe zestrea pentru măritat.

Am înmormântat zilele trecute o creştină care toată viaţa a trăit la umbra bisericii. Când i s-a spus că are cancer, a început să se pregătească pentru călătoria cea fără încetare, exact cum s-ar fi pregătit pentru o călătorie până la Iaşi. Şi-a pregătit cu mâna ei până şi sicriul: l-a împodobit frumos cu mătase albă pe dinăuntru ca şi cum şi-ar fi pregătit rochia de mireasă.

În sfârşit, Răstignitul este semnul îndurării lui Dumnezeu şi în acest semn ne punem speranţa că vom fi iertaţi în ceasul morţii. Crucea a devenit simbolul acestei speranţe din momentul în care Isus pe cruce fiind i-a dat dezlegare păcatelor tovarăşului său de suferinţă. Cunoaştem scena emoţionantă: doamne adu-ţi aminte de mine când vei ajunge în împărăţia ta - imploră tâlharul din dreapta: răspunsul vine prompt: - adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis. Pe mormântul creştinilor, în toate cimitirele din lume străjuieşte crucea, pe marginea şoselelor şi în toate locurile unde a murit un om se află o cruce. Pădurile de cruci din cimitir exprimă speranţă: că morţii noştri în pragul intrării în veşnicie au auzit cuvintele lui Isus de pe cruce: Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis. Cei mai în vârstă ne amintim cuvintele care se cântau cu ani în urmă la liturghia pentru cei morţi: Qui Mariam absolvisti, et latronem exaudisti, mihi quoque spem dedisti - Tu care ai iertat-o pe Maria Magdalena şi l-ai ascultat pe tâlhar, tu mi-ai dat şi mie speranţă.

Lângă insula Helgoland, în mijlocul valurilor zbuciumate ale Mării Nordului se ridică un banc de nisip. Nu locuieşte nimeni pe acest petic de pământ. Pe el se află doar un cimitir liniştit unde sunt înmormântate cadavrele aduse de valuri la ţărmul insulei. Nu ştie nimeni cine sunt cei înmormântaţi aici: nici ce nume poartă, nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau, nici cine îi plânge sau îi aşteaptă acasă. Pe poartă la intrare stă scris: Cimitirul celor fără patrie. Doar crucea veghează pe fiecare mormânt; crucea cu braţele ei întinse, voind parcă să-i îmbrăţişeze pe cei ce mor fără îmbrăţişare şi să-i primească în patrie pe cei ce mor fără patrie. Va veni pentru fiecare dintre noi o zi când valurile vieţii ne vor arunca pe ţărmul veşniciei.

Crucea spre care ne îndreptăm mai des privirile în aceste zile ale Postului Mare, să nu ne apară doar ca un instrument de tortură: e drept că el a fost ucis pe acest instrument de tortură, dar murind el a ucis în noi disperarea şi frica de moarte. El a murit cu braţele întinse pentru a ne îmbrăţişa pe toţi când vom părăsi pragul veşniciei. Contemplarea crucii să ne fie izvor nesecat de speranţă şi bucurie: Ecce enim propter lignum, venit gaudium in universo mundi, cântă Biserica în Vinerea Mare: căci iată prin lemnul crucii, bucuria a venit în lumea întreagă.