LITURGIE

IV. Împreună răstigniţi

În cursul unei prigoane religioase care a avut loc cu ani în urmă undeva într-o ţară străină, un creştin urmărit, ştiind dacă va fi prins va fi împuşcat, s-a spânzurat. Ia lăsat soţiei un bileţel în care scrisese aceste cuvinte: Mă duc să-i reamintesc lui Dumnezeu de o lume pe care El a uitat-o. Îmi imaginez sufletul acestui om în momentul în care s-a întâlnit cu Dumnezeu pe când trupul îi atârna încă în laţul frânghiei. Dumnezeu trebuie să-i fi spus cam aşa:

- Ai venit să-mi aduci aminte că este pe pământ o lume pe care eu aş fi uitat-o, pe care eu am părăsit-o? Sau tu ai uitat cuvintele pe care Fiul meu vi le-a spus şi pe care un creştin nu are dreptul să le uite: "Dacă vrea cineva să vină după mine şi să mă urmeze, să se lepede de sine, să-şi ia cruce zilnic şi să mă urmeze"? Şi celelalte cuvinte pe care vi le-a spus Fiul meu: "Fericiţi veţi fi când oamenii din pricina mea vă vor batjocori şi vă vor prigoni şi minţind vor spune tot felul de lucruri rele împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă pentru că răsplata voastră mare este în ceruri"?

În ultima predică spuneam că războiul pe care Cristos l-a dus cu Satana, toate atacurile şi toate ispitele Diavolului sau redus la un singur lucru şi anume la încercarea de a face să renunţe de a mântui lumea prin suferinţe, prin urmare, aşa cum hotărâse Tatăl. La fel de bine putem spune că toate atacurile şi ispitele pe care duhul cel rău le îndreaptă împotriva noastră se reduc la acelaşi lucru: Să ne facă să credem că putem realiza mântuirea noastră personală, fără cruce, fără suferinţă.

Sfântul Paul are un cuvânt misterios, spune aşa: eu completez în mine ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos? Nu are ea o valoare infinită? Ba da, e suficientă pentru a spăla toate păcatele oamenilor (toate păcatele reale), din toate timpurile. Şi totuşi, pentru mântuirea mea personală, pătimirii lui Cristos îi lipseşte ceva: picătura de sânge, puţina mea suferinţă adăugată la suferinţele lui Cristos. De aceea adaugă sfântul Paul: "Eu sunt răstignit pe cruce împreună cu Cristos". În mănăstirile carmelite, crucile de pe păreţi nu au pe ele Trupul lui Cristos, ci numai lemnul simplu, pentru a aminti fiecăruia din mănăstire că trebuie să ocupe în viaţă locul lui Cristos de pe cruce.

Participarea noastră la suferinţele lui Cristos este o consecinţă logică a botezului nostru: Prin botez am devenit o celulă, un mădular al trupului mistic al lui Cristos. În acest trup Cristos e Capul iar noi suntem mădularele, membrele. Ori, scrie atât de frumos sfântul Grignion de Montfort, când capul este încoronat cu spini, membrele pot fi încoronate cu trandafiri? Când capul e lovit şi acoperit cu noroi, pot fi membrele stropite cu parfum? Când capul nu are o piatră pe care să se odihnească, pot oare membrele să se culce pe puf şi mătase?

Francezii vorbesc şi astăzi cu veneraţie despre un paroh din Paris cu numele de Macchiavelli care a renunţat la luxoasa biserică a sfântului Augustin din centrul Parisului şi a mers să se îngrijească de locuitorii cartierului Saint Ouen. Un cartier abandonat, fără nici o biserică, în care bântuia sărăcie, viciul, ateismul. A fost întâmpinat cu pietre. O piatră l-a lovit peste frunte. Preotul a ridicat-o de la pământ şi a spus: - Prieteni vă mulţumesc. Voi păstra cu grijă această piatră plină de sânge şi vă promit că va fi prima piatră din biserica pe care o voi construi în acest cartier. Biserica s-a construit într-adevăr iar piatra plină de sângele preotului s-a zidit în peretele ei. Atât apostolul Petru cât şi apostolul Pavel nu amintesc la tot pasul că noi creştinii, noi cei botezaţi formăm templul, Biserica lui Cristos. Suntem ca nişte pietre vii. Singurul liant, singurul mortar care ţine unite aceste pietre e suferinţa noastră, e picătura noastră de sânge care se adaugă la sângele preţios al lui Cristos, fără de care întreaga construcţie s-ar prăbuşi.

Problema suferinţei în lume, problema suferinţei în viaţa noastră personală, e problema cea mai grea, cea mai misterioasă şi cea mai chinuitoare dintre toate. De ce suferim? Are vreun sens suferinţa? Există vreun remediu împotriva suferinţei?

Pregătind această predică am revizuit încă o dată toate sistemele filozofice, toate răspunsurile pe care le-au dat cele mai luminate minţi omeneşti la aceste întrebări: de la optimismul naiv al epicurienilor, pentru care suferinţa e eliminată dacă atunci când suferim ne gândim la o plăcere pe care am avut-o în trecut în viaţă, şi până la ideologiile moderne care ne rezolvă problema suferinţei cu speranţa că cei care vor veni după noi vor apuca paradisul pe pământ; de la Epictet, Marc Aureliu şi Seneca, care rezolvă problema suferinţei prin distrugerea sensibilităţii, prin transformarea inimii într-o stană de piatră şi aceasta printr-un exerciţiu de voinţă - insensibilitatea dusă până acolo încât sclavul Epictet bătut de stăpânul său cu un ciomag peste picior, nu a reacţionat altfel decât prin a-i atrage atenţia că ar putea să-i rupă piciorul, şi i l-a rupt într-adevăr, până la existenţialiştii disperaţi şi atei din zilele noastre (J.P. Sartre), pentru care totul e absurd şi fără sens: şi suferinţa, şi viaţa, şi omul, şi lumea.

Toate aceste teorii sunt bune pentru a fi predate la catedrele de filozofie. Îi asculţi cu plăcere pe aceşti filozofi când nu te doare nimic, când nu suferi nimic, dar când eşti în suferinţă, ei devin ceea ce erau cei trei prieteni care veniseră să-l consoleze pe Iob, care zăcea pe grămada de gunoi: nişte flecari insuportabili şi o suferinţă în plus.

Nu ne facem iluzii nici cu progresul ştiinţei şi tehnicii: e drept că medicina a descoperit ceva calmante pentru durerile fizice, dar nu va descoperi niciodată vreun calmant pentru durerile sufleteşti: pentru situaţia dureroasă când îţi moare tata sau mama, când te vinde sau te abandonează un prieten, când te loveşte o nedreptate, încercarea oamenilor de a potoli furtuna suferinţelor ce bântuie lumea şi viaţa fiecăruia dintre noi, mi se pare foarte asemănătoare cu încercarea pe care a făcut-o în antichitate regele perşilor Xerxes de a potoli o furtună ce se ivise pe mare. Peste strâmtoarea ce desparte Europa de Asia., regele construise un pod peste care să treacă armatele sale. Dar furtuna i-a rupt podul. Atunci regele a dat poruncă să fie pedepsită marea cu 300 de lovituri de vargă, cu aceste cuvinte: "Tu mare necruţătoare, primeşte această pedeapsă necruţătoare, pentru necazul pe care ni-l faci. Dar cu toată pedeapsa şi ameninţarea, furtuna a continuat să bântuie.

Singurul care poate potoli furtuna suferinţelor în viaţa noastră este Cristos. Ca odinioară pe Marea Galileii: el a poruncit furtunii şi mării şi acestea s-au potolit. Nu că Isus ar fi înlăturat din lume suferinţele şi ne-ar fi dezlegat misterul suferinţei, dar a dat un sens, o valoare, suferinţelor noastre şi mai ales ne-a învăţat cum să suferim cu folos, nu cu pumnii strânşi ci cu mâinile împreunate cu Isus: "Tată, facă-se voia ta...".

Cristos - cum se exprimă sfântul Augustin - a pus aripi suferinţelor noastre.

Exemplul pe care însuşi Isus ni-l dă de urmat în suferinţă - ne spune sfântul Ioan Gură de Aur, este cea mai înaltă şcoală filozofică.

Suferinţa creştină nu e resemnarea fatalistă: trebuie să luptăm împotriva suferinţei, putem să cerem lui Dumnezeu să o îndepărteze de la noi, cum a făcut Isus în timpul agoniei. Tată, dacă este cu putinţă, să se îndepărteze de la mine paharul acesta. Dar ştiind că avem de băut toată viaţa din paharul suferinţei spunem cu El cu aceeaşi resemnare: Dar nu voia mea, ci voia ta să se facă. Chiar când ne lasă să suferim, chiar când nu ştim pentru ce ne lasă să suferim, credem că Dumnezeu ne este Tată, că ne iubeşte, că toate le îndreaptă spre binele nostru. Acest gând o făcea pe sfânta Tereza a Pruncului Isus să spună: Eu vreau să fiu în mâinile lui Isus ca o minge în mâinile unui copil; iar un copil face ce vrea cu mingea: o izbeşte de pământ şi sare în aer, o loveşte cu piciorul, o sparge, o lasă uitată în praf, sau o strânge în braţe. Sfântul Ciprian îi scria în secolul al III-lea prietenului său Donatus: "Lumea aceasta e rea, Donatus, neînchipuit de rea. Dar în mijlocul ei am descoperit nişte oameni liniştiţi şi sfinţi care au aflat un mare secret. Au găsit o bucurie de o mi de ori mai mare decât plăcerile vieţii de păcatź Aceşti oameni sunt creştinii, Donatus, şi eu sunt unul dintre ei".

Acesta este marele secret pe care-l deţinem de la Cristos: de a transforma suferinţa, de a-i da un sens, o valoare, de a face din ea monedă cu care se cumpără cerul aşa cum mâinile pricepute ştiu să smulgă unei vipere veninul său şi să-l transforme în medicamente preţioase prin care se salvează vieţi omeneşti. De aceea, creştinul este omul suferinţei, dar nu este omul tristeţii, ci este omul bucuriei profunde.

De aceea cu inima largă primim îndemnul pe care sfântul apostol Petru ni-l face în a doua sa scrisoare: "Fraţilor, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Cristos bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei sale să vă bucuraţi cu bucurie mare"(1,4,13).

Amin.