LITURGIE

XII. Învingători şi învinşi

Viaţa lui Isus pe pământ a fost un război permanent între el şi duşmani săi: războiul între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între iubire şi ură, între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Satanei. Ostilităţile au început chiar de la naşterea lui Isus când părinţii nu i-au găsit un loc în hanul din Betleem şi când Irod a încercat să-l moare poruncind uciderea pruncilor nevinovaţi. Sau pus la cale atentate la viaţa sa cum a fost cel de la Nazaret, când consătenii săi au încercat să-l arunce într-o prăpastie. Lupta a devenit tot mai strânsă, tot mai înverşunată şi a atins punctul culminant în anul 30 de sărbătoarea Paştelui, la Ierusalim, unde se afla Isus.

Isus trebuia suprimat cu orice preţ, devenise incomod, deranja, ameninţa interesele multora. Duşmanii lui Isus s-au coalizat, s-au mobilizat, au format o reţea din care Isus nu m-ai puteau să scape. Îi unea în acest ceas al întunericului pe toţi ura, setea de sânge: iar pentru aşi realiza planul au recurs la toate mijloacele pe care Duhul întunericului le-a pus la dispoziţie: minciuna, intriga, calomnia, şantajul, mărturia falsă, trădarea. Intrau în această condiţie grupuri de oameni împinşi de cele mai diferite şi mai meschine interese: rea Irod şi partida lui care văzând popularitatea lui Isus şi încercarea poporului într-un rând de al face rege îşi vedea ameninţată ambiţia lui de a deveni într-o zi rege al întregii Palestine; erau saduceii oportunişti care colaborau cu ocupanţii romani, aceştia se temeau ca nu cumva Isus, cu autoritatea de care se bucura să provoace o insurecţie, revoltă populară împotriva romanilor care să se termine apoi cu represalii, cu o baie de sânge şi o înăsprire a terorii ocupantului: de aici propunerea marelui Preot Caiafa făcută în Sinedriul: "mai bine să moară un singur om pentru tot poporul decât să piară întregul popor". Intrau în coaliţie fariseii şi cărturarii împinşi de invidie: căci Isus cu vorba şi cu viaţa sa, cu învăţătura sa fascinase şi câştigase poporul, iar ei se vedeau marginalizaţi, lipsiţi de popularitate. Intrau în coaliţie arhiereii angajaţii templului, negustorii care erau ameninţaţi în interesele lor vitale. La templu se realizau venituri enorme iar cu animalele de jertfă se făceau afaceri serioase: ori, Isus prevestise dărâmarea templului.

Cunoşteam deznodământul: în Vinerea Mare pe Calvar toate forţele urii şi ale violenţei, având în spatele lor tot iadul dezlănţuit şi toată puterea armatelor romane sau aflat faţă în faţă cu iubirea dezarmată, cu Isus singur, abandonat şi de Tatăl său din ceruri. Au învins duşmanii lui Isus. Victoria lor părea totală şi definitivă. Dar de fapt ei au fost cei învinşi. Victoria lor a fost numai aparentă căci nu ştiau că după moarte urmează învierea. Ei şi-au dat seama că sunt învinşi în momentul când Isus şi-a dat sufletul: când întreaga natură a reacţionat prin minunile care s-au petrecut în acel moment, când mulţimile şi-au bătut pieptul spunând: cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu. Şi fiindcă nu se simţeau învingători au cerut soldaţi de la Pilat care să păzească mormântul. Au încercat să lupte în continuare cu acelaşi arme ale minciunii: I-au mituit pe soldaţii de pază ca să mintă să spună că pe când ei dormeau au venit ucenicii şi au furat trupul lui Isus.

Filozoful Frederic Nietzsche descrie ceea ce s-a petrecut pe Calvar printr-o asemănare: Când Cristos s-a prezentat în adunarea zeilor, cerând să fie primit în rândul lor, aceştia l-au pus la un examen. Rezultatul: mic, slab, fără putere, fără glorie şi fără frumuseţe. Nu numai că nu i-au primit cererea dar au început să râdă cu poftă de o asemenea pretenţie. Şi în timp ce râd pier cu toţii ca nişte aburi care se topesc în văzduh. Se pare că duşmanilor lui Isus care în Vinerea Mare râdeau la picioarele crucii se adresează psalmistul cu cuvintele psalmului 45:4 "Suflarea lor trece şi se întorc în ţărână şi în aceeaşi zi se destramă şi planurile lor"

Cum i-a învins Isus pe duşmanii săi? Prin iubire, renunţând la orice violenţă, iertându-i, rugându-se pentru ei: "Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac", într-adevăr patima, ura le întunecase minţile şi în acel moment nu-şi mai dădeau seama ce fac. Petru loveşte cu sabia în primul soldat care pune mâna pe Isus: îl loveşte în cap, dar cum îi era acoperit cu coiful de metal, sabia a alunecat şi i-a retezat urechea. "Bagă-ţi sabia în teacă - îi porunceşte Isus. Oare crezi că dacă aş voi n-aş putea cere de la Tatăl mai mult de doisprezece legiuni de îngeri care să mă apere? Şi plecându-se îi ia urechea de jos şi o pune la loc. Aceasta a fost răzbunarea lui Cristos. Îl vindecă, îi alină suferinţa celui care venise să-l aresteze, să-l lege. Isus pe Calvar ne dă o lecţie dumnezeiască pe care mare Gandhi o formulează astfel: "Duşmanul tău se va preda nu atunci când puterile i se vor sfârşi ci atunci când inima ta va refuza lupta". Aşa s-a obţinut toate victoriile în Biserica noastră creştină: Iertând, făcând bine celor care fac rău. Diaconul Ştefan l-a învins pe înverşunatul duşman al creştinilor, Saul, devenit Apostolul Pavel, iertând şi rugându-se pentru cei care îl omorau cu pietre. Aşa l-a învins şi l-a convertit tânără martiră şi fecioară sfânta Maria Goretti pe ucigaşul ei Alessandro Serenelli care după treizeci de ani de închisoare a trăit într-o mănăstire capucină în pocăinţă unde a murit ca un sfânt acum câţiva ani în urmă în vârstă de 88 de ani: înainte de aşi da sufletul tânăra martiră l-a iertat şi s-a rugat pentru el.

Când acum câţiva ani în urmă brigăzile roşii l-au împuşcat în Italia pe Vittorio Bechelet, fiul acestuia Vittorio l-a liturghia înmormântării, a făcut la rugăciunea credincioşilor această invocaţie: "să ne rugăm pentru aceia care l-a împuşcat pe tăticul, pentru ca pe buzele noastre să fie întotdeauna iertarea şi nu răzbunarea, viaţa şi nu moartea altora. - Te rugăm ascultă-ne".

Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc". Ne-ar fi fost greu să acceptăm aceste cuvinte dacă Isus nu le-ar fi pus el însuşi în practică pe Calvar. Acum în săptămâna mare când ne apropiem de scaunul de spovadă mai mult ca oricând ne amintim de porunca iertării şi de faptul că suntem iertaţi de Dumnezeu numai în măsura în care noi iertăm pe cei care au greşit. "Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Sfânta Tereza cea Mare explică astfel aceste cuvinte: Isus ar fi putut să propună şi alte motive astfel încât să putem spune: Şi ne iartă nouă greşelile noastre pentru că facem multă pocăinţă, pentru că ne rugăm mult, pentru că postim mult, pentru că din iubire faţă de tine am părăsit toate şi te-am urmat pe tine. Nu, nimic din toate acestea, ci doar atât: iartă-ne Doamne pentru că şi noi iertăm".

Încheiem aici ciclul de predici pe care l-am început la intrarea în Postul Mare. Am retrăit şi am meditat împreună câteva momente din drama patimii lui Cristos. Dar istoria patimii lui Cristos nu se încheie cu întunericul din vinerea mare ci cu lumina orbitoare a Paştelui, nu cu falimentul morţii pe cruce ci cu victoria totală asupra morţii, cu Învierea.

Cuvântul Paşti înseamnă trecere. Pentru evreii care au trăit sute de ani în sclavia Egipteană Paştele a însemnat eliberarea prin intervenţia lui Dumnezeu: trecerea de la sclavie la libertate iar când, în fiecare an sărbătoreau Paştele se aşezau la masă şi-şi strigau bucuria: suntem un popor liber, suntem poporul lui Dumnezeu, suntem în drum spre lumină. Pentru Cristos Paştele a fost tot o trecere: trecerea de la moarte la viaţă, de la umilire la glorie. Pentru creştini Paştele a căpătat un alt înţeles: e o nouă eliberare: Isus urcând pe cruce a distrus prin sângele său sclavia interioară a păcatului care ne ţinea departe de Dumnezeu. Şi dorindu-vă tuturor un Paşte fericit, vă urez de fapt o trecere fericită la libertate, bucuria şi pacea pe care Cristos ne-a adus-o prin patima şi moarte sa.

Amin.