LITURGIE

XI. Convertiţi şi împietriţi

În drum spre ţara făgăduită poporul ales, obosit şi descurajat din pricina nenumăratelor greutăţi pe care le-a avut de întâmpinat şi-a ridicat glasul împotriva lui Dumnezeu şi al lui Moise. Atunci, notează cartea Numerilor Dumnezeu a trimis în popor şerpi veninoşi care muşcau lumea şi un mare număr de Israeliţi au murit. Poporul s-a căit, şi-a bătut pieptul, şi-a recunoscut vina. Moise s-a rugat pentru popor. Domnul i-a zis: "Fă un şarpe de aramă şi aşază-l pe un stâlp. Oricine va fi muşcat de şarpe, dacă va privi spre şarpele de aramă va trăi". În discuţia de noapte cu învăţătorul Nicodim Isus şi-a atribuit sieşi acest episod: "După cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului pentru că oricine crede în el să aibă viaţă veşnică" (In 3.13).

În Vinerea Mare, pe colina Calvarului în jurul lui Isus înălţat pe cruce se afla o mulţime de lumi. Toţi, în afară de sfânta Fecioară, erau plini de muşcături, de răni mortale. Sufletele tuturor erau muşcate de şerpii păcatelor. Toţi l-au privit pe Cristos înălţat pe cruce dar nu toţi s-au vindecat de bolile lor sufleteşti, de muşcăturile păcatelor. Căci aşa cum în pustiu nu a fost de ajuns ca Evrei să privească şarpele de aramă pentru a-şi salva viaţa, dar au trebuit să-şi bată pieptul, să se căiască ca să-şi salveze viaţa, la fel pe Calvar s-a salvat numai cine a privit la Cristos de pe cruce căindu-se şi bătându-şi pieptul. N-a beneficiat de Sângele şi iertarea lui Cristos Iuda. E drept că El s-a căit de fapta sa, remuşcarea la împins la descurajare. Şi-a mărturisit păcatul de a fi vândut sânge nevinovat, a restituit banii câştigaţi în mod necinstit, dar ce păcat că n-a făcut spovada l-a Cristos ci l-a duşmanii lui Cristos cu care făcuse târgul vânzării.

N-a beneficiat de Sângele şi iertarea lui Cristos tâlharul răstignit la stânga care a murit blestemând. În zadar şi-a vărsat sângele Cristos pentru arhiereii şi mai marii poporului care-l priveau zbătându-se pe cruce cu cea mai mare satisfacţie, gustând plăcerea sadică de a-l fi răpus în sfârşit.

În schimb s-a convertit şi a beneficiat de sângele lui Cristos un păgân: ofiţerul care comandase plutonul de execuţie, scrie evanghelistul. "Sutaşul şi cei care îl păzeau pe Isus împreună cu el când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate s-a înspăimântat foarte tare şi au zis: cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu". Tradiţia îi cunoaşte numele şi l-a aşezat în calendar: e sfântul Longinus. Ce l-a condus pe acest păgân la convertire? Fără îndoială că a fost impresionat de blândeţea şi calmul lui Isus, de vorbele pe care le-a rostit înainte de a muri, de modul în care Isus a suportat suferinţele şi agonia. Dar a fost ceva mai mult: Isus i-a dat harul convertirii pentru o faptă bună pe care a făcut-o: pentru că văzându-l pe Isus sfârşit de puteri i s-a făcut milă şi a luat crucea de pe umeri punând-o pe umerii lui Simon din Cirene, sau pentru că le-a permis femeilor sfinte să vină aproape de crucea lui Isus, lucru neîngăduit la o execuţie capitală, sau poate pentru că auzindu-l pe Isus spunând: "Mi-e sete", i s-a făcut milă şi a dat dispoziţie unui soldat să i-a din plosca sa apă amestecată cu oţet - aceasta era băutura soldatului roman - şi să-i umezească buzele arse. Cine ar putea să-i numere pe urmaşii acestui ofiţer roman, care în decursul istoriei Bisericii au primit harul convertirii pentru o simplă faptă bună... În veacul nostru a avut mare răsunet convertirea părintelui Gemelli, ateu înverşunat în tinereţe, anticlerical, - magiapreti - cum spun Italienii. Povesteşte el însuşi cum s-a întâmplat. Ca medic pe front într-o seară un soldat grav rănit ia spus: "Mor departe de ai mei. Dacă ar fi aici mama mi-ar da un sărut. Vrei să mi-l dai tu în locul meu? I l-a dat, iar marele ateu a devenit sfântul preot, călugăr franciscan Gemeli. Dar mai impresionantă pe Calvar e o altă convertire: Convertirea tâlharului de la dreapta lui Cristos, tâlharul cel bun cum îl numeşte tradiţia creştină. Pe acest om ce l-a salvat, ce l-a dus la convertire? Suferinţa, suferinţa cumplită a răstignirii, suferinţa care îl face înţelept şi îl aduce la ordine pe omul care a uitat de Dumnezeu. E pedagogia pe care a aplicat-o Dumnezeu în Vechiul Testament Poporului ales ori de câte ori a voit să-l aducă la căinţă, la convertire: pedeapsa, exilul, robia la străini. Suferinţa, rana primită în luptă şi prizonieratul l-a convertit pe Francisc de Assisi, făcând dintr-un uşuratic un mare sfânt rănit pe patul suferinţă s-a convertit Ignaţiu de Loyola, dintr-un aventurier devenind un sfânt. Condamnat la o moarte comutată apoi în anii grei de temniţă l-a transformat complet pe mare scriitor Dostoevski făcându-l să scrie ca nimeni altul în romanele sale despre valoarea şi fecunditatea suferinţei. Din Siberia îi scria fratelui său. "Nu blestem. E crucea mea, am meritat-o". Am auzit despre atâţia oameni care terminându-şi pedeapsa sărutau pereţii puşcăriilor pentru că acolo focul suferinţei l-au regăsit pe Dumnezeu.

Ceea ce ne loveşte în primul rând la tâlharul cel bun este sinceritatea căinţei sale. Dintre toate formele de execuţie capitală răstignirea era cea mai infamantă. Pe vremea aceea Cicero scria: "Al lega pe un cetăţean este o nelegiuire, al lovi e un delict, a-l ucide e un paricidiu, a-l atârna pe cruce încă nu s-a inventat cuvântul pentru a numi o atare crimă". Şi iată că tâlharul de la dreapta recunoaşte cu sinceritate că merită această pedeapsă: pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fără de legile noastre". Nici o scuză, nici o justificare. Nu spune: n-am avut părinţi să-mi dea educaţie, societatea m-a stricat, viaţa şi nevoile m-au împins să ajung un tâlhar. Conştient de vinovăţia sa acceptă suferinţele răstigniri şi moartea ca ispăşire pentru păcatele comise. Nu cere lui Isus să-l de-a jos de pe cruce, ci atâta spune: "Isuse adu-ţi aminte de mine când vei ajunge în împărăţia ta". Parcă la acest tâlhar privea sfântul Augustin când scria: "Doamne fă cu mine ce vrei în viaţa aceasta: taie-mă, arde-mă, sfâşie-mă, dar curăţă-mă în veşnicie". Oare căinţa noastră în faţa lui Dumnezeu când mergem la scaunul de spovadă e la fel de sinceră, e totală? Sau ne scuzăm decât ne acuzăm? Niciodată să dăm vina nici pe temperamentul nostru, nici pe lumea în care trăim, nici pe cei din casă, nici pe colectivul de muncă ci să spunem simplu, fără adaosuri, ca Fiul risipitor: Tată am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Dar privind spre tâlharul din dreapta care să căieşte în ultimul ceas şi câştigă paradisul un gând periculos ne-ar putea trece prin minte: mă voi căi şi eu în ultimul ceas al vieţii, până atunci n-are importanţă ce fac şi cum trăiesc. Să privim cu un ochi la tâlharul din dreapta şi cu celălalt la cel din stânga lui Cristos. Primul se căieşte, celălalt nu moare blestemând. A văzut şi el minunile când Isus şi-a dat sufletul: Soarele întunecându-se, pământul cutremurându-se, stâncile despicându-se şi totuşi nu s-a convertit, nu s-a căit. Spune atât de frumos sfântul Augustin. "Unul dintre tâlhari s-a căit în ceasul morţii pentru ca tu să disperi în ceasul morţi iar unul dintre tâlhari nu s-a căit în ceasul morţii pentru ca tu să nu abuzezi de îndurarea lui Dumnezeu în viaţă şi să nu amâi întoarcerea la Dumnezeu pentru ceasul morţii". Sfântul Bernard face această remarcă: în toate cărţile Sfintei Scripturi nu vei mai găsi pe nimeni mântuit în felul acest decât pe acest tâlhar". Sfântul Ieronim era pe patul de moarte. Ucenicii l-au rugat să le spună care era adevărul de care el era cel mai puternic convins. La care a răspuns: "Sunt la un pas de moarte şi sufletul stă să mă părăsească. Dar dacă vreţi să vă spun ce mă loveşte cel mai mult iată ce am învăţat dintr-o îndelungată experienţă şi ce cred cu tărie: Din o sută de mii de oameni a căror viaţa a fost permanent rea abia sunt câţiva care la urmă merită îndurarea lui Dumnezeu.

În încheiere să aruncăm o ultimă privire spre Calvar şi spre cei care asistă la moartea li Cristos şi să ne punem întrebarea: noi în care grup ne aflăm? printre cei salvaţi de Cristos prin sângele său sau printre cei pentru care acest sânge s-a vărsat în zadar? "Într-o duminică, scrie sfânta Tereza a Pruncului Isus, privind o icoană a Domnului pe cruce, am fost impresionată de sângele care curgea din mâna sa dumnezeiască". Continuăm sfânta Liturghie şi-l rugăm pe Cristos acum când ne aflăm la picioarele crucii să reverse şi asupra noastră sângele său dătător de viaţă şi de mântuire.