LITURGIE

X. Iuda

În aceeaşi zi, în Vinerea Mare, poate în acelaşi ceas, două fiinţe omeneşti atârnau de un lemn. Pe colina calvarului era Isus cel care atârna de lemnul crucii. Iar la capătul văii Gheenei, acolo unde locuitorii Ierusalimului aruncau gunoiul şi hoiturile animalelor atârna de creanga unui copac Iuda sinucigaşul. Distanţa nu era prea mare astfel încât trădătorul atârnând cu gâtul în ştreang ar fi putut să-l vadă pe Isus zvârcolindu-se pe cruce.

Iuda: numele acesta provoacă o rezonanţă tulburătoare în inimile noastre ori de câte ori se rosteşte. Numele acesta de când l-a purtat ucenicul care l-a vândut pe Isus, a rămas discreditat pentru vecii vacilor şi ocolit ci grijă. Au existat pe faţa pământului oameni stăpâniţi de ură împotriva lui Dumnezeu şi a credinţei, care pentru a batjocură credinţa au pus câinilor nume de sfinţi. Se cunoaşte cazul unui om care a pus fiicei sale numele de Satanella, femininul de la Satan. Dar nimeni nu pune la copilul său şi nici la câinele sau pisica sa numele de Iuda. A-i spune cuiva diavol nu e întotdeauna o jignire, căci se spune uneori în glumă. Dar a-i spune cuiva: iuda e suprema jignire şi nu se îngăduie niciodată nici în glumă.

Ne întrebăm: dacă în istoria omenirii cazul Iuda e atât de cutremurător? De ce simţim o străpungere de inimă ori de câte ori auzim numai rostindu-se acest nume?

Pentru faptul că s-a spânzurat s-a sinucis? Dar auzim mereu că sa sinucis cutare şi nu ne mai impresionează: sinuciderea e un simplu fapt divers, ceva mai senzaţional decât altele.

Sau pentru faptul că a fost un trădător? Dar lumea e plină de trădători: trădători de ţară, soţi care se trădează reciproc, prieteni care îşi trădează, îşi vând prietenii, colegii de muncă şi nu ne mai impresionează, ne-am obişnuit şi cu asta.

Sau pentru faptul că Isus a zis într-o zi despre Iuda: "mai bine nu s-ar fi născut omul acesta"., înţelegând prin aceasta că nefericitul s-ar fi osândit la Iad pentru toată veşnicia? Dar de la sfânta Tereza de la Avila şi până la Fatima şi până în zilele noastre la Medjugorje în Iugoslavia vizionarii ne descriu cum sufletele oamenilor se prăpădesc în iad cum cad fulgii de zăpadă iarna pe pământ, iar lumea nu se impresionează: îşi vede de viaţa şi de păcatele ei.

Cutremurător cu adevărat la Iuda a fost altceva: Iuda era stăpânit, posedat de diavol. În timpul arestării, procesului, patimii, morţii lui Isus, iadul întreg s-a dezlănţuit împotriva lui; a fost ceasul întunericului cum îl numeşte Isus, iar în acest ceas al întunericului Iuda a fost un instrument orb în mâinile Satanei. În momentul în care Iuda şi-a apropiat buzele de obrazul Mântuitorului şi l-a sărutat - l-a sărutat îndelung, de mai multe ori la rând, scrie textul grec al Evangheliei, atunci cu buzele de carne ale lui Iuda, Satana l-a sărutat pe Dumnezeu pe obrazul de carne al lui Cristos; atunci întunericul a sărutat lumina, atunci ura a sărutat iubirea.

În capitolul VI al Evangheliei sale sfântul Ioan scrie cum Isus, după ce a vorbit în sinagoga din Cafarnaum despre euharistie se îndreaptă spre ucenicii săi şi le spune:

"Dar sunt unii dintre voi care nu cred". Şi comentează Evanghelistul: "căci Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine era acela care avea să-l vândă. În continuare Isus le-a spus: "Nu v-am ales eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul dintre voi este un diavol". Din nou comentează evanghelistul: "Vorbea despre Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, cel care avea să-l vândă, el unul din cei doisprezece.

Relatând Cina cea de taină toţi Evangheliştii subliniază faptul că Iuda era stăpânit şi a acţionat ca o marionetă de Satana: "Satana i-a pus în inima lui Iuda ca să-l vândă", spune un Evanghelist. Altul: "după ce a luat îmbucătura din mâinile lui Isus Satana a intrat în Iuda". "Iar după ce a luat îmbucătura, scrie Evanghelistul Ioan, ieşit afară în grabă. Şi era noapte". E foarte importantă această precizarea Evanghelistului. Era noapte, era întuneric când Iuda a plecat în grabă să facă cu duşmanii lui Isus târgul murdar al vânzării şi să-şi încaseze banii trădării. Satana noaptea, pe întuneric îşi pune în general la treabă uneltele sale. Nu degeaba Isus îl numeşte duhul întunericului. Aşa numitele liturghii negre pe care le ţin cei care fac parte din sectele satanice, închinătorii la diavol, se ţin la miezul nopţii. Am avut ocazia în viaţă să cunosc o persoană chinuită de diavol: o fetiţă de 13 ani. Am auzit zgomotul infernal pe care o făcea duhul cel rău în încăperea unde era această fetiţă, oriunde s-ar fi aflat: răgete de animale, bătăi puternice în masă, în dulap, în cutia televizorului: toate acestea se întâmplau spre miezul nopţii şi când becul era stins.

Auzim adesea în jurul nostru că unuia i-a luat cineva minţile sau i-a luat Dumnezeu minţile. Nu Dumnezeu îi i-a minţile omului ci Satana i le ia celui care ajunge în sfera lui de influenţă. E ceea ce i s-a întâmplat lui Iuda. Ne dăm seama din faptele inutile şi absurde pe care le-a săvârşit Iuda în noaptea trădării. Scrie Evanghelistul Marcu: "Vânzătorul le dăduse semnul acesta: pe care îl voi săruta acela este. Prindeţi-l şi duceţi-l cu băgare de seamă" (Lc 14,44). serviciul lui Iuda a fost inutil căci Isus le-a ieşit în întâmpinare celor veniţi cu săbii şi ciomege ca să-l prindă şi i-a întrebat: "Pe cine căutaţi? - Pe Isus Nazarineanul. - eu sunt". Isus s-a lăsat prins şi a mers la moarte pentru că el însuşi a voit din ascultare faţă de Tatăl. Nu era nevoie de trecerea lui Iuda. "Prindeţi-l şi duceţi-l cu băgare de seamă". Cuvinte absurde. De ce atâta precauţie? Îi era frică lui Iuda ca să nu intervină cineva şi să-l smulgă din mâinile lor? Cine să intervină? Ucenicii care dispăruseră în întuneric? Mulţimea care dormea şi care peste câteva ore avea să strige către Pilat: răstigneşte-l? Apoi Iuda a asistat la atâtea scene când încercările duşmanilor de a pune mâna pe Isus au eşuat: la Nazaret când au voit să-l arunce în prăpastie, alta când au pus mâna pe pietre ca să-l omoare, şi încă o dată când au fost trimise gărzile de la templu să-l aresteze şi au venit înapoi cu mâinile goale. Acelaşi lucru putea să-l facă Isus şi acum dacă voia. Păcatul lui Iuda e inutil şi absurd, după cum inutil şi absurd este orice păcat fiindcă provine de la Satana care prin definiţie se numeşte cel absurd.

În sfârşit Satana a făcut cu Iuda ceva ce face în general cu cei pe care îi are în stăpânire: îi nimiceşte total prin cea mai gravă formă de distrugere a omului: împingându-i la sinucidere. Copila aceea despre care v-am amintit îmi spunea cu un glas nespus de trist că mereu e obsedată de gândul de a se sinucide. Un cuţit mare de tăiat porci pe care-l aveau părinţii în altă cameră apărea mereu în faţa ei trecând prin uşile închise şi simţea îndemnul diavolului de a-l înfige în inimă. Ne amintim şi de rugămintea acelui tată din Evanghelie care avea un copil stăpânit de diavol "doamne, fă ceva pentru el căci diavolul adesea îl aruncă în foc, în apă", îl împinsese de mai multe ori la sinucidere, dându-şi foc sau înecându-se.

Cum s-a petrecut această alunecare, această prăbuşire în viaţa lui Iuda care s-a terminat cu un faliment total? Simplu de tot. Frânghia cu care Satana l-a legat a fost o patimă pe care Iuda a practicat-o: lăcomia de bani, hoţia, câştigul necinstit. La început Iuda a crezut în Isus, l-a iubit. Când a fost chemat la apostolat l-a urmat cu tot entuziasmul. Trei ani a stat alături de Isus, zi de zi i-a ascultat învăţăturile dumnezeieşti. Dar Iuda era un fel de casier în grupul de apostoli, păstra micile economii, pomana pe care o dădeau cei binevoitori. Sfântul Ioan scrie: "iuda era un hoţ şi ca unul care ţinea punga fura ce se punea în ea" Ioan 12,6. iar patima aceasta i-a ros credinţa ca un cancer: iuda în cele din urmă n-a mai crezut în Cristos deşi trei ani de zile îl văzuse făcând minuni, vindecând bolnavi şi înviind morţi. Necredinţa lui s-a transformat în ură, nu putea să-l mai suporte pe Isus, nu putea să-l mai asculte glasul şi iată-l ajuns în tabăra duşmanilor lui Isus. Impresionante sunt încercările lui Cristos de a-l salva în ultimele clipe pe trădător. La cina cea de taină Isus îi întinde o îmbucătură de pâine: semnul cinstirii şi iubirii la ospeţele orientalilor, pâinea prieteniei cum o numeşte Platon. Chiar şi astăzi la arabi când stăpânul casei vrea să onoreze pe un musafir îi oferă o bucăţică deosebită de friptură la masă. În momentul în care îşi apropie buzele să-l sărute Isus îl numeşte cu blândeţe prieten: "Prietene cu un sărut îl vinzi tu pe Fiul Omului?" dar nu mai era nimic de făcut. Iuda a plecat spre locul lui, spune apostolul Petru când a propus să fie ales în locul lăsat vacant. Iuda a plecat la locul lui nu în momentul în care şi-a pus ştreangul la gât, ci în momentul în care a început să fure din banii celorlalţi.

Când la cina cea de taină Isus a spus: "Adevăr vă spun unul dintre voi mă va vinde" ucenicii au fost cuprinşi de întristare şi tulburaţi în inima lor au început să întrebe rând pe rând: "Nu cumva sunt eu Doamne?" E întrebarea pe care să ne-o punem şi noi în această seară: Nu cumva, Doamne sunt şi eu unul din aceea care trădez la tot pasul prin viaţa, faptele, prin păcatele mele?" Experienţa tristă făcută de Iuda ne arată că e de ajuns să ne lăsăm inima stăpânită de o singură patimă ca să ne pierdem credinţa, să ajungem la trădări grele, să ajungem duşmani ai lui Cristos, să ajungem în sfera de stăpânire a Satanei, şi această patimă poate fi ura, mândria, beţia, necurăţia, alipirea inimii de bani, de lucrurile pământului, sau oricare alta care poate pune stăpânire pe inima şi viaţa noastră. Nu vom lăsa să prindă rădăcini în inima noastră, iar pentru aceasta de cel mai mare ajutor este spovada deasă. Şi aşa cum Ioan, îşi lipeşte capul de pieptul, de inima lui, la fel şi noi acum la sfânta Liturghie ne aplecă m capul la pieptului lui Isus şi ne asigurăm încă o dată de ataşamentul şi de dragostea noastră.