LITURGIE

POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

5. Disciplina bisericească privitoare la posturi. Felurile postirii

Din punct de vedere al felului sau asprimii lui, atât în practica veche a Bisericii cât şi în cea răsăriteană, postul poate fi de mult multe feluri sau grade:

a) Postul integral (total) sau ajunarea propriu-zisă, care constă în abţinerea completă de la orice fel de mâncare şi băutură pe un timp anumit (care, bineînţeles, nu poate fi prea lung); e postul ţinut, timp de 40 de zile, de către Moise pe Sinai (Ieşire XXIV, 18), de Sf. Prooroc Ilie (3 Regi XIX, 8) şi de Mântuitorul în ajunul începerii activităţii Sale mesianice (Luca IV, l-2);

b) Postul aspru (xirofagie), în care se îngăduie numai consumarea de hrană uscată: pâine, fructe uscate sau seminţe, legume şi apă. E postul pe care l-a practicat Sf. Ioan Botezătorul în pustia Iordanului (vezi Matei III, 4 şi Marcu I, 6), precum şi marii asceţi şi pustnici creştini din epocile de strălucire a monahismului;

c) Postul comun sau obişnuit, în care se admite consumarea mâncărilor gătite din alimente de origine vegetală (inclusiv untdelemnul), excluzându-se orice aliment de provenienţă animală (carnea, inclusiv cea de peşte, untura sau grăsimea, ouăle, laptele şi toate derivatele lui). Este postul practicat de marea majoritate a credincioşilor, în cele mai multe cazuri;

d) Postul uşor, numit şi dezlegare, în care se îngăduie consumarea peştelui şi a vinului, precum şi a untdelemnului, în perioadele când e impus post aspru. Astfel de dezlegări se acordă pentru sărbătorile mai importante care cad în timpul posturilor de durată, când e prescris post aspru sau post comun, ca de exemplu, Bunavestire, care cade totdeauna în timpul Păresimilor; ele sunt reglementate prin tradiţia şi practica bisericească, fiind consemnate în Mineie şi în Triod (la sărbătorile respective), în Tipicul cel Mare, precum şi în Sinaxarul de la sfârşitul unora din ediţiile mai mari ale Ceaslovului (vezi mai departe, la posturile de durată).

Din punctul de vedere al extensiunii postului (al numărului celor ce postesc în acelaşi timp), postul poate fi:

a) Post general (obştesc), când este ţinut de Biserica întreagă;

b) Post local (regional), când este.ţinut numai de o parte a unei Biserici (o regiune, o eparhie, o localitate etc.). Asemenea posturi se practicau mai ales în trecut, când erau rânduite de conducerea Bisericii (iar uneori chiar de autoritatea de Stat), pentru diverse motive (doliu general la moartea unei persoane importante, pentru îndepărtarea diferitelor calamităţi naturale sau nenorociri etc.);

c) Postul particular (personal), ţinut de fiecare credincios în parte, după nevoile sale proprii şi în afara posturilor obşteşti, prescrise de Biserică. Asemenea posturi practică mai ales credincioşii mai zeloşi, înzestraţi cu o evlavie sau râvnă religioasă deosebită.

În sfârşit, după durata (lungimea) lui, postul poate fi de două feluri, şi anume:

a) Posturi de câte o singură zi;

b) Posturi de mai multe zile (posturi de durată).

Posturile generale (obşteşti) ale Bisericii Răsăritene, adică cele obligatorii pentru toţi credincioşii, sunt unele de câte o zi, altele de durată. Le vom enumera mai departe, începând cu cele de câte o zi şi arătând la fiecare originea şi vechimea, durata şi felul postirii, precum şi rostul sau scopul lor în viaţa religioasă. Aceste zile şi perioade de timp se deosebesc de restul zilelor din cursul anului nu numai prin înfrânarea de la mâncările «de dulce» şi de la băutură, ci ele constituie vreme de pocăinţă, de luptă împotriva patimilor, de practicare mai intensă a virtuţilor, îndeosebi a faptelor iubirii creştine (iertarea, milostenia, întrajutorarea frăţească etc.), precum şi a rugăciunii. «Să postim post primit, bine plăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutate, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bine primit» (Triod).

Din cele mai vechi timpuri s-a păstrat obiceiul de a posti o zi înaintea unor sărbători mai mari sau în unele zile care aminteau fapte sau evenimente triste din istoria sfântă a mântuirii, pentru ca astfel credincioşii, priveghind în post şi rugăciune, să întâmpine şi să serbeze cu vrednicie sărbătorile respective şi să participe în duh la suferinţele pe care le comemorează acele zile.

Zilele separate (singuratice) de post din cursul anului bisericesc răsăritean sunt următoarele:

a) Toate miercurile şi vinerile de peste an (cu excepţia celor de harţi, care vor fi arătate mai departe), pentru că amândouă aceste zile amintesc întâmplări triste din viaţa Mântuitorului. Într-o zi de miercuri au luat cărturarii şi fariseii hotărârea de a ucide pe Mântuitorul, iar într-o zi de vineri au adus-o la îndeplinire, prin judecarea, osândirea la moarte şi răstignirea Mântuitorului; vinerea este ziua tristă, a înfricoşătoarelor Patimi şi a morţii Domnului. Totodată, la păgâni miercurea era închinată lui Mercur (Hermes), zeul comerţului, al cărui nume îl şi purta şi în cinstea căruia aveau loc târguri, urmate de chefuri şi destrăbălări, iar vinerea era ziua zeiţei Venus (Afrodita), zeiţa frumuseţii şi a amorului, sărbătorită la greco-romanii antici prin orgii şi rituri imorale. Prin contrast, pentru a se feri de excesele păgânilor şi pentru a le combate, creştinii îşi impuneau în aceste zile post şi rugăciune în amintirea suferinţelor Domnului pentru mântuirea noastră. Numai denumirile păgâne ale zilelor respective s-au păstrat până astăzi, atât în limba noastră cât şi în limbile altor popoare creştine.

Despre vechimea postului de miercuri şi vineri avem mărturii încă de la sfârşitul veacului I, în învăţătura celor 12 apostoli (cap. 8) şi în Păstorul lui Hernia (Asem. V, 1); mai târziu, se găsesc mărturii la Tertulian, Origen, Clement Alexandrinul ş.a. Ca severitate (asprime) şi importanţă, postul de miercuri şi vineri este pus pe picior de egalitate cu cel al Păresimilor. În vechime nu se îngăduiau excepţii decât pentru cazuri de boală. După pravilele călugăreşti, postul acesta este post de gradul I şi II (vezi în urmă la felurile postului), adică ajunare (post total) până la Ceasul IX din zi (vremea Vecerniei), urmată de post aspru, adică se îngăduie, spre seară, consumul de mâncare uscată (pline si apă) sau de verdeţuri fierte fără untdelemn. În zilele de miercuri şi vineri nu sunt îngăduite nicidecum nunţile si nici un fel de petreceri.

Sunt însă anumite săptămâni şi perioade de timp din cursul anului bisericesc, în care, pentru motive care vor fi arătate la timp, miercurile şi vinerile sunt exceptate de la post, adică se face dezlegare deplină a postului, îngăduindu-se mâncarea de dulce (ouă şi brânză pentru monahi, peşte şi carne pentru mireni), şi anume:

- Miercuri şi vineri în Săptămâna Luminată (săptămâna de după Paşti), în care postul obişnuit se suspendă, pentru marea sărbătoare a Învierii, a cărei bucurie şi strălucire nu trebuie întunecată prin post sau întristare;

- Miercuri şi vineri în Săptămâna I-a după Rusalii, care este de fapt o prelungire (după-serbare) a marii sărbători a Pogorârii Duhului Sfânt şi totodată ultima din perioada Penticostarului.

- Miercurile şi vinerile din răstimpul dintre Naşterea şi Botezul Domnului, pentru că postul contrastează cu bucuria celor două mari sărbători creştine;

- Miercuri şi vineri din săptămina vameşului şi a fariseului (prima din perioada Triodului) si din săptămina numită a brânzei sau albă (a treia din perioada Triodului). În prima din aceste două săptămâni, Biserica Răsăriteană suspendă postul pentru a se opune obiceiului armenilor (monofiziţi) de a posti în toată săptămâna aceasta, iar în cea de a doua se îngăduie consumul de ouă si lapte (cu toate derivatele lui, inclusiv brânză), împotriva uzului iacobiţilor (sirienilor monofiziţi) şi a ereticilor tetradiţi, de a posti miercuri şi vineri din această săptămâna.

Toate aceste miercuri şi vineri exceptate de la post se numesc, cu un termen popular, zile de harţi, adică de dezlegare sau suspendare a postului, fiind notate cu această denumire în unele calendare bisericeşti.

Se suspendă de asemenea postul de miercuri şi vineri, în cazul când în aceste zile cad cele două mari praznice ale Mântuitorului cu date fixe: Naşterea Domnului (25 decembrie) şi Bobotează (6 ianuarie).

Zilele de miercuri şi vineri sunt respectate ca zile de post şi în Biserica Romano-Catolică, sub denumirea de dies stationum (zile de şedere), pentru că în areste zile şederea în biserici se prelungea odinioară până la vremea Ceasului IX, când se termina ajunarea.

b) O altă zi izolată de post, din cursul anului bisericesc, este Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), în care postim, în orice zi a săptămânii ar cădea (chiar şi duminica), deoarece ea ne aduce aminte de patimile îndurate de Mântuitorul pe Cruce pentru mântuirea noastră şi ne îndeamnă la pocăinţă şi întristare. Se dezleagă la untdelemn şi vin.

c) Ziua ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârşit până la vremea Ceasului IX. Postul din această zi e păstrat prin tradiţie, din adâncă vechime (secolele IV-VI), când catehumenii care urmau să primească botezul în seara acestei zile, trebuiau să postească, pentru a se putea împărtăşi la liturghia credincioşilor, la care luau parte pentru prima dată, după botez. Astăzi creştinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfinţită la Aghiazma Mare.

Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei avem mărturie în Constituţiile Apostolice (cart. VII, cap. 22), care spun următoarele: «Înainte de botez să postească însă cel ce se botează, căci Domnul a fost mai întâi botezat de Ioan şi a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi... Cine se iniţiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească şi apoi să se boteze...» etc.

Se face dezlegare la untdelemn şi vin (după vecernie).

d) În ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) postim, de asemenea, în orice zi a săptămânii ar cădea această sărbătoare, în amintirea celui mai aspru postitor şi zelos propovăduitor al pocăinţei, decât care n-a fost nimeni mai mare dintre cei născuţi din femei (Matei XI, 11 şi Luca VII, 28). E post uşor, cu dezlegare la untdelemn şi vin, două mese pe zi.

e) În unele pravile călugăreşti, se recomandă, îndeosebi vieţuitorilor din mănăstiri, în plus, postul din zilele de luni, pe care îl practică şi unii dintre credincioşii mireni mai zeloşi, dar care nu este obligatoriu pentru toţi creştinii, ci rămâne facultativ sau benevol (vezi de exemplu Învăţătura pentru duhovnic de la sfârşitul slujbei Mărturisirii, din Molitfelnic, Bucureşti, 1937, p. 67: «De va să postească (penitentul) si lunea, să nu mănânce carne, să-i laşi (scazi) încă un an (din canonul de pocăinţă)». Sf. Nicodim Aghioritul explică astfel: fiindcă fariseul din pilda evanghelică zicea despre sine, lăudându-se că posteşte de două ori (două zile) pe săptămână (Luca XVIII, 12), iar Mântuitorul a spus că dreptatea noastră trebuie să prisosească mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor (Matei V, 20), de aceea noi trebuie să postim mai mult decât ei.