LITURGIE

POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

2. Postul în diferite religii şi în Vechiul Testament

a) În general, mai toate religiile acordă o mare importanţă postului, practicându-l sub diferite forme şi din diferite motive. Astfel, egiptenii şi babilonienii practicau postul socotindu-l ca un mijloc eficace pentru expierea sau ispăşirea păcatelor. Greco-romanii îl practicau dându-i caracter atât igienic cât şi religios. De exemplu, în cultul zeiţei Ceres (Demeter), postul era socotit ca un mijloc de câştigare a unor puteri spirituale si se practica în riturile de pregătire şi de iniţiere în misterele cultului respectiv (ca în cultul lui Mitra). Atleţilor şi gimnaştilor li se prescriau anumite zile de post înainte de jocurile olimpice, de întrecerile sau de luptele din circuri, palestre şi arene. Celebrul medic al antichităţii păgâne, Hipocrate, care a ajuns la adânci bătrâneţi, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de tot. De asemenea, filosoful Pitagora propovăduia adepţilor săi asceză, în cadrul căreia postul şi abstinenţa aveau rol de căpetenie.

Pentru budiştii şi brahmanii de azi postul este o regulă de viaţă. Mahomedanii au şi ei un post mare, numit Ramadan (Ramazan), în timpul căruia nu mănâncă nimic, de la răsăritul soarelui până seara.

b) În Vechiul Testament, postul practicat de evrei era prescris prin poruncile pozitive socotite ca date de Dumnezeu prin Moise şi profeţi, fiind reglementate prin dispoziţii precise din Lege, privitoare mai ales la timpurile de post. Astfel, Dumnezeu însuşi orânduieşte, prin Moise, postul din ziua Curăţirii sau Ispăşirii (ziua a zecea din luna a şaptea: Lev. XVI, 29 şi XXIII, 32).

După captivitate s-au adăugat noi posturi generale, pe lângă cele vechi, din luna a şaptea (sărbătoarea Ispăşirii), si anume posturile din lunile a patra, a cincea, a şasea şi a zecea, cel din ajunul sărbătorii Purim ş.a. (Zaharia VII,5; VIII,19; Estera IX,31 ş.a.). În general, acestea ţineau câte o zi. În vremea Mântuitorului, evreii ţineau în fiecare lună a anului câte o zi sau mai multe (izolate) de post; cei mai zeloşi, şi mai ales fariseii, posteau regulat câte două zile pe săptămână, şi anume lunea şi joia (Luca XVIII, 12). Se mai instituiau posturi generale speciale (incidentale), în împrejurări triste din viaţa publică a evreilor (ca moartea regelui) sau pentru înlăturarea unor mari nenorociri, socotite pedepse dumnezeieşti (vezi de ex., Judec. XX,26; Estera IV,13; Ieremia XXXVI,9; Ioel II,12).

Cât priveşte postul particular, practicat de diferite persoane în diverse momente şi împrejurări, el este amintit în Cărţile Sfinte ale Vechiului Testament. Astfel, Moise a postit 40 de zile pe muntele Sinai înainte de a primi tablele Legii (Ieşire XXXIV,28); Daniel în Babilon a postit trei săptămâni (Dan. X,2-3); regele David postea adesea cu pocăinţă (Ps. XXXIV,13; CVIII,24). Vedem de asemenea postind pe regele Ahav (3 Regi XXI,27-29), pe proorocul Ilie (3 Regi XIX,8), pe Ezdra (Ezdra VIII,21 şi X,6), pe proorocită Ana (Luca II, 36,37) ş.a.

De obicei, evreii însoţeau postul alimentar (abţinerea de la mâncare şi băutură) cu rugăciuni de căinţă şi cu frângerea inimii pentru păcatele săvârşite, manifestată prin anumite semne exterioare ale întristării: presărarea cenuşii pe cap, plângerea, smolirea feţei, uneori îmbrăcarea în sac şi sfâşierea veşmintelor ş.a. (cp. Matei VI,16-17). Profeţii caută să spiritualizeze postul, accentuând că renunţarea la mâncare şi băutură trebuie asociată cu acte de virtute şi de dreptate socială (smerenie, pocăinţă sinceră, milostenie, înlăturarea asupririlor şi a nedreptăţilor etc. - Vezi mai ales: Is. LVIII,3 ş.u.; Ier. XIV,12; Tobie XII,8 ş.a.).