LITURGIE

ANUL LITURGIC

Crăciunul şi ciclul Crăciunului

Calendarul cunoscut cu numele de Cronograful filocalian (354) ne informează că în anul 336, la Roma, se sărbătorea Crăciunul la data de 25 decembrie. Încercările de a fixa data exactă când s-a născut Cristos nu au dus la nici un rezultat precis. Data de 25 decembrie stabilită pentru a sărbători Naşterea Domnului, ca şi orânduirea acestei sărbători, a fost o reacţie din partea Bisericii la sărbătoarea păgână de stat numită Natale Solis invicti (Naşterea Soarelui neînvins) introdusă de împăratul Aurelian în anul 274 în cinstea Soarelui adorat ca divinitate şi fixată pe data de 25 decembrie. Pentru ca serbările organizate cu ocazia acestei sărbători păgâne să nu-i atragă pe creştini, Biserica a fixat la aceeaşi dată sărbătoarea Naşterii lui Cristos Soarele dreptăţii (Mal 3, 2) şi lumina lumii.

Natura confirmă cele spuse de noi, universul dă mărturie că vorbele noastre sunt adevărate. Până în această zi (25 decembrie) creşte durata întunericului; începând cu această zi, întunericul scade. Sporeşte lumina, se scurtează nopţile. Ziua creşte, eroarea se împuţinează, ca să răsară adevărul. Într-adevăr, astăzi ni s-a născut Soarele dreptăţii.

Sf. Ieronim, In Ezechielem

Faptul că această sărbătoare s-a răspândit imediat şi în Orient, unde arianismul câştiga teren, arată că ea a fost şi o armă împotriva ereziei ariene care nega dumnezeirea lui Cristos. A fost ca o expresie liturgică a mărturisirii de credinţă a Conciliului din Niceea (325) care a condamnat arianismul. Tradiţia ieslei de Crăciun vine din Evul Mediu. Sfântul Francisc de Assisi a amenajat prima iesle în anul 1223 la Greccio. De aici, acest obicei a fost răspândit la franciscani în Italia şi în afara ei.

Soseşte ziua bucuriei, timpul veseliei. Cu această ocazie sunt convocaţi mulţi fraţi din diferite părţi; de prin cătunele acestui ţinut sosesc gătiţi ca de sărbătoare bărbaţi şi femei purtând fiecare după posibilităţile sale lumânări şi făclii pentru a lumina acea noapte în care s-a aprins pe cer strălucitoare Steaua care a luminat toate zilele şi toate timpurile. În cele din urmă soseşte Francisc: vede că totul fusese pregătit aşa cum dorise el şi radiază de bucurie. Acum se aranjează ieslea, se pun paie în ea şi sunt aduşi boul şi măgăruşul, în acea privelişte mişcătoare, străluceşte simplitatea evanghelică, se predică umilinţa. Greccio a devenit un alt Betleem.

Această noapte e luminoasă ca ziua la amiază şi plăcută oamenilor şi animalelor! Lumea vine şi se bucură cu o bucurie nicicând gustată mai înainte, şi stâncile impunătoare fac ecou corurilor sărbătoreşti. Fraţii cântă Domnului laude alese şi noaptea pare că tresaltă în întregime de bucurie. Sfântul (Francisc) e acolo în faţa ieslei, în extaz, sufletul lui vibrează cuprins de o bucurie inefabilă. Apoi preotul celebrează solemn Sfânta Liturghie având ieslea ca altar şi se bucură de o mângâiere nicicând întâlnită mai înainte.

Toma da Celano, Viaţa Sfântului Francisc

Anul Nou

În afară de Paşte, Crăciunul este singura sărbătoare care are octavă. Octava Crăciunului coincide cu începutul anului civil. Anul Nou a fost schimbat de către luliu Cezar în anul 45 î.C. de pe 1 martie pe 1 ianuarie. Fiindcă în ziua de Anul Nou păgânii sărbătoreau saturnaliile în cinstea lui lanus bifrons (cel cu două feţe), iar această sărbătoare degenera într-un carnaval cu beţii, orgii, idolatrii şi superstiţii, ca reacţie şi pentru a-i ţine departe pe fiii săi de asemenea distracţii păcătoase, Biserica a făcut din ziua de 1 ianuarie o zi de pocăinţă şi de post. Liturgia penitenţială din această zi s-a numit ad prohibendos ab idolis ("spre a-i îndepărta de idoli").

Spre secolul al Vl-lea, când păgânismul s-a stins, ziua de 1 ianuarie a devenit sărbătoare mariană, în care era celebrată Sfânta Maria ca Fecioară şi Mamă. Sărbătoarea era adusă din Orient, unde se celebra a doua zi de Crăciun şi se numea sărbătoarea Felicitării Maicii Domnului. Se inspira din obiceiul oriental ca mama, a doua zi după ce naşte, să primească felicitări şi cadouri din partea rudelor şi vecinilor. La Roma, sărbătoarea s-a ţinut pentru prima dată în biserica Sfânta Maria Veche, construită în secolul al IV-Iea pe locul unde fusese templul Vestei Mater. Potrivit unei legende faimoase, în apropierea acestui templu, în primele zile ale lui ianuarie, un balaur devora una dintre vestale. Construirea bisericii pe acest loc arată că Maria, fecioară şi mamă, este distrugătoarea tuturor balaurilor şi idolilor.

Deoarece lui Isus i s-a pus numele în a opta zi de la naştere, în ziua de 1 ianuarie se sărbătoreşte şi punerea numelui lui Isus. Din 1968, Papa Paul al Vl-lea, a stabilit ca la 1 ianuarie să se celebreze de asemenea Ziua Mondială a Păcii. În această zi se imploră darul suprem al păcii de la Cristos, Principele Păcii, prin mijlocirea Mariei, Regina Păcii.

Imediat după Crăciun sunt sărbătoriţi sfinţii: Ştefan (26 decembrie), loan apostolul şi evanghelistul (27 decembrie), Pruncii nevinovaţi (28 decembrie). Aceştia sunt consideraţi însoţitorii lui Cristos (comites Christi) care formează suita de onoare a lui Cristos, Noul Rege născut în lume. În duminica dintre Crăciun şi Anul Nou, este sărbătorită Sfânta Familie. Dacă în octava Crăciunului nu cade nici o duminică, sărbătoarea se ţine în ziua de 30 decembrie.

Epifania şi Botezul Domnului

Epifania Domnului este sărbătorită în ziua de 6 ianuarie. Cuvântul grec epiphania înseamnă "manifestare, descoperire". Sărbătoarea a apărut în Egipt în secolul al IlI-lea. Probabil că Biserica Orientului a introdus această sărbătoare cu scopul de a-i îndepărta pe credincioşi de la anumite obiceiuri populare de origine păgână. În noaptea de 6 ianuarie, anumite religii păgâne, numite misterice, sărbătoreau naşterea zeului Eon dintr-o fecioară numită Kore. Se credea că în această noapte apele Nilului capătă puteri speciale, deoarece egiptenii obişnuiau să scoată şi să păstreze o anumită cantitate de apă din Nil.

Dacă epifanie înseamnă "manifestare", iniţial, la 6 ianuarie, în Orient, se sărbătoreau toate acele evenimente în care Cristos şi-a manifestat dumnezeirea sa: naşterea, venirea magilor, Botezul în Iordan, nunta din Cana Galileii. Din momentul în care sărbătoarea Crăciunului (25 decembrie) a trecut de la Roma în Orient, Naşterea Domnului s-a sărbătorit şi în Orient la această dată. În Biserica Catolică, la Epifanie se sărbătoreşte vizita magilor. Prin aceşti magi păgâni, Cristos se manifestă ca Dumnezeu al tuturor popoarelor păgâne, aşa cum la Crăciun se manifestase ca Dumnezeu şi Mesia al poporului evreu. Din anul 1960, Botezul Domnului s-a separat de Epifanie şi s-a fixat în duminica de după Epifanie. Cu sărbătoarea Botezului Domnului se încheie ciclul Crăciunului.

Adventul

Cuvântul latin «adventus» înseamnă venire. Adventul e timpul de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului. Ţine 4 săptămâni. A fost introdus în secolele IV-VI. E timp de pregătire pentru dubla venire a lui Cristos: cea de la Crăciun şi cea de la sfârşitul lumii. Normele actuale pentru orânduirea anului liturgic caracterizează astfel perioada Adventului:

Perioada Adventului are o dublă natură: este timp de pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului, în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni, şi totodată este timp în care, prin această amintire, minţile sunt călăuzite spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, la sfârşitul timpurilor.

Norme privind Anul Liturgic şi Calendarul

Zilele de la începutul Adventului până la 17 decembrie, sunt dedicate în special venirii a doua a lui Cristos, cele dintre 17-24 decembrie sunt dedicate în special pregătirii Crăciunului, când se celebrează prima venire. Nu e timp de tristeţe, ci de profundă dorinţă după venirea Mântuitorului şi de pregătire spirituală în vederea acestei veniri. De aceea nu se omite aclamaţia de bucurie aleluia şi nu e vreo obligaţie în plus de post şi abstinenţă. Cum însă purificarea de păcat e cea mai bună pregătire spirituală, e normal ca Adventul să aibă o anumită nuanţă de pocăinţă, nu însă atât de pronunţată ca în Postul Mare. Ca semn de pocăinţă, culoarea veşmintelor liturgice în Advent este violetă.

Imitând duminica a V-a din Postul Mare, duminica a treia din Advent se numeşte Gaudete ("bucuraţi-vă") şi culoarea veşmintelor liturgice este tot roz.