LITURGIE

ANUL LITURGIC

Anul liturgic înseamnă totalitatea celebrărilor liturgice care au un loc fix într-un ciclu anual. Anul liturgic începe cu prima duminică a Adventului, deci nu coincide cu anul civil. Nucleul central al anului liturgic îl constituie misterul pascal, adică celebrarea patimii, morţii şi învierii Domnului. Acest mister a fost celebrat mai întâi săptămânal, duminica (de aceea duminica este numită Paştele săptămânal) şi ulterior a fost celebrat într-o sărbătoare anuală.

În cadrul anului liturgic, Paştele, cu perioada sa de pregătire care începe la Miercurea Cenuşii şi cu perioada sa de prelungire până la Rusalii, constituie ciclul pascal. Alături de acest ciclu găsim ciclul Crăciunului cu sărbătoarea Naşterii Domnului, precedată de o perioadă de pregătire (Adventul) şi una de prelungire până la Botezul Domnului (prima duminică după Epifanie). Aceste două cicluri sunt pilonii anului liturgic. Cele 33 sau 34 de săptămâni dintre ele constituie timpul de peste an sau ciclul temporal. În sfârşit, ciclul sanctoral, care cuprinde sărbătorile sfinţilor, întregeşte cadrul anului liturgic.

Duminica şi ciclul săptămânal

Duminica este ziua de sărbătoare prin care, de la bun început, creştinii s-au diferenţiat de evrei, care ţineau sâmbăta zi de sărbătoare. Creştinii au ales ca zi de sărbătoare duminica deoarece e ziua învierii Domnului şi a apariţiilor sale după înviere. Este de asemenea ziua coborârii Duhului Sfânt. De aceea a primit şi numele de ziua Domnului - dies dominica (duminică). Popoarele neolatine au rămas cu acest nume, iar cele slave cu numele de "ziua Învierii".

Denumirea cea mai veche însă este aceea de prima zi. Este o referire nu numai la prima zi a săptămânii, ci şi la prima zi a creaţiei, care a durat o săptămână, în care Dumnezeu a creat lumina; duminica, cu celebrarea învierii Domnului, este ziua luminii, este o nouă creaţie. Mai este numită şi ziua a opta. în concepţia biblică, ziua a opta simbolizează odihna de care se vor bucura veşnic toţi cei mântuiţi la sfârşitul lumii; duminica, ziua a opta, este o anticipare a odihnei eshatologice. După un timp, creştinii au acceptat şi denumirea romană a acestei zile: dies solis ("ziua Soarelui"). Dar i-au schimbat semnificaţia: "Dacă ea (ziua Domnului) este numită de păgâni ziua Soarelui, şi noi o acceptăm cu plăcere: pentru că în această zi s-a născut lumina lumii şi soarele dreptăţii - Cristos" (Sf. Ieronim).

Deja prima comunitate creştină se aduna duminica pentru a celebra Sfânta Liturghie, cu care ocazie se făceau colecte în bani pentru comunităţile sărace (vezi l Cor 11,17-34; 16,1s; Fapte 20,7). Fiindcă duminica era iniţial o zi obişnuită de lucru, creştinii se adunau pentru Liturghie seara târziu. După ce împăratul Traian a interzis întrunirile de noapte, ei au început să se adune pentru Liturghie duminica dis-de-dimineaţă. Ulterior, Constantin cel Mare a decretat duminica zi de sărbătoare pentru tot imperiul (3 martie 321) şi alte legi ulterioare aveau să impună odihna duminicală pentru ca toţi creştinii să poată lua parte la serviciile religioase.

Conciliul al Il-lea din Vatican reaminteşte importanţa duminicii în viaţa creştină şi modul în care trebuie să fie trăită această zi.

Conform tradiţiei apostolice care datează încă din ziua învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul pascal în fiecare a opta zi, care este numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica. Într-adevăr, în această zi credincioşii trebuie să se adune ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie, să-şi amintească de Patima, Învierea şi gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, care "i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Cristos din morţi" (1 Pt 1,3).

Aşadar, duminica este sărbătoarea primordială care trebuie prezentată pietăţii credincioşilor şi întipărită bine în ea, aşa încât să devină zi de bucurie şi de încetare a lucrului. Celelalte celebrări, dacă nu sunt într-adevăr de cea mai mare importanţă, nu trebuie să aibă întâietate asupra ei, deoarece ea este fundamentul şi nucleul întregului an liturgic.

Conciliul Vatican II, Sacrosanctum Concilium, 106.

În ciclul săptămânal, alături de duminică, găsim semnalate, din cele mai îndepărtate timpuri ale creştinismului, miercurea şi vinerea, ca zile consacrate în mod special postului şi rugăciunii. Practica a fost preluată de la evrei: lunea şi joia, evreii pioşi ţineau post şi făceau rugăciuni speciale la sinagogă. Creştinii au schimbat doar zilele, potrivit îndemnului din Didahe: "Posturile voastre să nu le ţineţi o dată cu făţarnicii (fariseii); căci ei postesc lunea şi joia; voi însă să postiţi miercurea şi vinerea."

Motivele pentru care s-au fixat aceste zile: într-o zi de miercuri Iuda a încheiat târgul cu duşmanii lui Isus şi într-o zi de vineri Cristos a murit pe cruce. Ulterior ziua de joi a fost dedicată comemorării celor două taine orânduite de Cristos în Joia Sfântă: Euharistia şi Preoţia. Foarte veche este tradiţia de a o cinsti sâmbăta pe Sfânta Fecioară Măria prin rugăciuni şi Liturghii speciale (în Biserica romană şi prin posturi), deoarece în Sâmbăta Sfântă singură Maria nu şi-a pierdut credinţa şi speranţa.

Potrivit unei tradiţii care provine din iudaism, în ziua de duminică (de sâmbătă pentru evrei) odihna se respectă şi în iad şi în purgator: duminica sufletele răposaţilor sunt scutite de muncile şi suferinţele lor. De aceea a fost dedicată sufletelor din purgator lunea, când îşi reiau suferinţele, celebrându-se pentru ele Liturghii speciale. Cum în agonia lui Isus a intervenit un înger, ziua de marţi a fost dedicată îngerilor, în special îngerilor păzitori.

Aşa cum Paştele anual este precedat şi pregătit de Săptămâna Sfântă, la fel Paştele săptămânal - duminica - este precedat şi pregătit de o săptămână întreagă.

După cum duminica este un Paşte care se repetă săptămânal, tot astfel săptămâna apare ca o imitaţie atenuată a Săptămânii Sfinte. Marile evenimente ale istoriei mântuirii trebuiau să treacă pe sub ochii credincioşilor nu doar o singură dată în cursul anului, ci mereu în micul ciclu al săptămânii.

J. A. Jungmann