LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ŞI SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

8. Sfântul Iosif

E destul de curios faptul că s-a introdus atât de târziu în Biserică cultul sfântului Iosif, soţul Mariei şi tatăl legal al lui Isus, vir iustus pe care Evanghelia îl numeşte în mai multe rânduri.

În Orient numele lui este întâlnit pentru prima dată în unele calendare copte din secolul VIII-IX la data de 20 iulie.

În Occident figura sfântului Iosif constituie un obiect de admiraţie şi preamărire; figura lui domină apocrifele cele mai vechi precum Protoevanghelia lui Iacob (secolul II-III) şi Istoria lui Iosif lemnarul. In aceasta din urmă găsim indiciile unei devoţiuni populare către sfântul Iosif. Astfel sunt puse pe buzele lui Isus aceste cuvinte: "Cel care îi va hrăni în numele tău pe cei săraci şi lipsiţi în ziua comemorării tale nu va duce lipsă de nimic în nici o zi a vieţii sale". Pe o piatră preţioasă antică grecească găsim scris această inscripţie: "Iosife, fii alături de mine în lucrările mele şi dă-mi harul tău".

Dar toate acestea nu constituiau încă un cult liturgic. Numele lui intră în cărţile rituale abia în secolul VIII; îl găsim acum într-un martirologiu la data de 19 martie cu titlul "Ioseph, sponsus Mariae"; documentul aparţine unei biserici din Franţa de nord sau din Belgia unde devoţiunea către sfântul Iosif pătrunse din Orient.

Primele urme ale unui cult le avem în secolul XI. Cruciaţii au construit la Nazaret, poate pe ruinele unei biserici mai modeste, o bazilică mare închinată sfântului Iosif pe locul în care tradiţia spune că fusese casa şi atelierul lui. In secolul XII exista la Bologna o biserică dedicată sfântului patriarh. In secolul următor apare şi oficiul în cinstea lui, compus în Belgia unde solemnitatea lui se ţinea la 19 martie. Un centru important al cultului sfântului Iosif a fost biserica sfântului Laurenţiu din Joinville unde din anul 1245 era expusă veneraţiei centura sfântului Iosif. In continuare, cultul sfântului Iosif a cunoscut o dezvoltare mai largă prin propaganda neobosită a franciscanilor cum a fost aceea desfăşurată de sfântul Bernardin de Siena şi Gerson (+1429). Acestora li s-au alăturat apoi carmelitanii. In cele din urmă papa Sixt IV (1471-1487) i-a aprobat sărbătoarea pentru Biserica universală şi a fixat-o pe data de 19 martie. Rămâne un mister pentru ce, în secolul VIII, a fost fixată la 19 martie. Sărbătoarea sfântului Iosif. Dacă ar fi fost mai veche s-ar fi constatat o coincidenţă curioasă cu sărbătoarea zeiţei Minerva care se celebra la Roma pe data de 19 martie şi era sărbătoarea tuturor meseriaşilor, un fel de mare sărbătoare a muncitorilor, la fel cu cea de la 1 mai, iar sfântul Iosif a fost «faber», muncitor în adevăratul înţeles al cuvântului.

În secolul XVII sărbătoarea sfântului Iosif a fost declarată sărbătoare de poruncă.

Papa Ioan XXIII în timpul ultimului conciliu a introdus numele sfântului Iosif în canonul litrughiei.

La 18 decembrie 1870 papa Pius IX i-a conferit solemn sfântului Iosif titlul de «Patron al Bisericii universale».

În 1955 Pius XII a instituit sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul fixată pentru 1 mai; după ultima reformă liturgică o comemorare facultativă.