LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ŞI SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

5. Cultul imaginilor

Creştinismul de la început, se afirmă adesea, s-a declarat ostil oricărei reprezentări umane, plastice sau picturistice, fie pentru faptul că era moştenitorul tradiţiei iudaice care în special pe vremea lui Isus se arăta deosebit de severă în această privinţă, fie dintr-o reacţie naturală împotriva idolatriei dominante, afirmaţie cu desăvârşire dezminţită de studiul sistematic al monumentelor vechi, în special al catacombelor romane. Acest studiu demonstrează că artiştii creştini au început destul de devreme să picteze pe bolţile şi pe pereţii odăilor cimitiriale şi ai caselor în care se celebrau liturghii - domus ecclesiae - uneori chiar pe paviment, un complex de opere figurative, scene biblice şi evanghelice, scene liturgice, simboluri ale lui Cristos, ale profeţilor, ale martirilor, ale Maicii Domnului cu copilul în braţe, ba chiar şi eroi mitologici interpretaţi în sens creştin. Desigur nu e vorba de picturi făcute pentru a sluji cultului liturgic propiu-zis, dar ele dovedesc încă de la început că iconografia sacră a fost cu plăcere admisă şi larg răspândită în Biserică.

Arta sacră s-a dezvoltat pe o scară mai largă după ce Biserica a primit libertatea şi a început să respire în siguranţă. Sub călăuzirea episcopilor, artiştii au creat în biserici cicluri iconografice monumentale cu caracter biblic şi liturgic de o importanţă şi de dimensiuni extraordinare, cu scopul principal de a servi instruirii poporului, conform cuvântului sfântului Grigore: "Quod legentibus scriptura, hoc idiotis praestat pictura". Sfântul Augustin, sfântul Ieronim, sfântul Nil, sfântul Vasile, Asteric din Amasie (+410), sfântul Grigore din Tours, vorbesc despre picturi ca fiind un obicei general, iar picturile din Ravena, care se mai păstrează încă, sunt un exemplu admirabil în această privinţă. Chipul lui Cristos, al Maicii Domnului, cele ale apostolilor şi ale sfinţilor pe fond aurit se multiplica pe pereţii şi în special pe arcurile de triumf ale bisericilor, dar şi în casele particulare, la răspântiile drumurilor. Credincioşii le îndrăgesc, le sărută, le păstrează ca pe o comoară, aprind candele şi lumânări, ard tămâie, cântă psalmi şi tropare înaintea lor. Sfinţii Părinţi vorbesc despre puterea de vindecare pe care o are imaginea unui sfânt, putere identică cu aceea pe care o are însuşi trupul sfântului. "Sfinţii, scrie sfântul Ioan din Damasc, erau plini de Duhul Sfânt. dar şi după moarte, această forţă divină nu numai că rămâne unită cu sufletul lor, dar se transmite în deosebi la trupul lor neînsufleţit, la numele lor şi la icoana lor".

Cu tot acest curent general de simpatie pentru imaginile sfinte, un anumit curent rigorist şi-a făcut întotdeauna auzit glasul de protest. Astfel canonul 36 al Conciliului din Elvira (303) interzice să se picteze pe pereţi tot ceea ce formează obiect de cult sau de adoraţie. Eusebiu taxează drept păgânism faptul că li s-au ridicat statui lui Cristos şi sfinţilor Petru şi Pavel, iar într-o scrisoare adresată Constanţei - sora lui, Constantin căruia îi ceruse o icoană a lui Cristos, formulează un refuz aducând motive de ordin teologic. Sfântul Epifaniu din Salamina, după cum ne informează sfântul Ieronim, a sfâşiat o pânză preţioasă pentru că avea pe ea chipul lui Cristos. La Marsilia în 599, episcopul Seranus a poruncit distrugerea tuturor statuilor sfinte din oraş, fapt pentru care sfântul Grigore l-a dezaprobat categoric: "Et quidem, quia eas adorare vetuisses, omnino laudavimus; fregisse vero, reprehendimus".

Cuvintele sfântului Grigore dau de înţeles că acest prim gest iconoclast era motivat de o exagerare în cultul imaginilor; probabil că unii le adorau. Asemenea abuzuri, rămăşiţe ale mentalităţii păgâne, trebuie să fi existat şi în alte părţi, nu numai în Galia. O scrisoare a împăratului Mihail (820-829) către Ludovic cel Pios denunţă o serie de dezordini, adevărate sau închipuite în această privinţă. Astfel unii îmbrăcau statuia sfântului favorit şi o invitau să fie naş la copiii lor; alţii, la îmbrăcarea hainei monahale, în loc să-şi ţină în mâinile lor părul tăiat la tonzură, îl aşezau în mâinile sfântului; unii preoţi îndrăzneau să amestece vopseaua rasă pe de pe icoana sau statuia sfântului cu ostia şi cu vinul consacrat şi să facă comerţ cu ea.

Însă, după cum rezultă din cercetările istorice, prigoana iconoclastă dezlănţuită în Orient în 725 de Leon III Isauricul, nu a fost motivată de abuzurile existente în cultul imaginilor, dar de prejudecăţile de care monarhul s-a contaminat datorită familiarităţii sale cu evreii, cu paulicienii şi mahomedanii, precum şi de un zel fanatic cu care el credea că e dator să reformeze Biserica. Succesorul lui, Constantin V Copronimul, l-a urmat pe acelaşi drum greşit, ba a agravat, chiar, situaţia condamnând împreună cu imaginile şi relicvele sfinţilor. Prigoana iconoclastă a fost sângeroasă şi a tulburat profund, timp de un secol atât Orientul şi Occidentul. Dar în cele din urmă a triumfat ortodoxia, rezistenţa fiind condusă cu curaj de episcopi iconofili, cum au fost sfântul German din Constantinopol şi sfântul Ioan din Damasc, doctrina corectă cu privire la cultul imaginilor fiind clar definită de Conciliul II din Niceea (787). Din această luptă doctrina genuină cu privire la cultul imaginilor a devenit mai clară iar cultul imaginilor a avut în continuare o dezvoltare mai logică. Conciliul amintit se exprimă astfel:

"Reprezentările crucii ca şi imaginile sfinte, fie că sunt pictate, fie că sunt sculptate, fie că sunt reproduse în oarecare alt mod, trebuie să fie aşezate pe pereţii bisericilor, pe vase, pe îmbrăcăminte, de-a lungul drumurilor. Privind aceste imagini credinciosul îşi va aminti de cel pe care el le reprezintă, se va stimula în a-l urma şi se va simţi îndemnat să le acorde respect şi veneraţie, fără a le acorda însă cult de adoraţie adevărat şi propriu care se acordă numai lui Dumnezeu; vor putea fi venerate oferindui-se tămâie şi lumânări, cum se obişnuia a se face cu imaginea sfintei cruci şi cu Sfintele Evanghelii. Acesta era obiceiul pios al celor din vechime; deoarece cinstea acordată unei imagini se îndreaptă spre cel pe care ea îl reprezintă; şi oricine cinsteşte o imagine intenţionează să cinstească persoana reprezentată pe ea".

La distanţă de opt secole în 1563 Conciliul Tridentin nu a găsit alţi termeni mai exacţi pentru a exprima doctrina catolică cu privire la cultul iamginilor. Evul Mediu occidental (cu oarecare mici oscilări doctrinale în Franţa şi Italia de nord şi instaurată cu un excesiv rigorism de reforma monastică cistercinilor care nu admiteau decât imaginea răstignitului, rigorism de care iniţial s-au resimţit şi franciscanii) a rămas fidel tradiţiei antice catolice de a expune şi de a venera imaginile sfinţilor, stimulat fiind de cultul atât de puternic şi de răspândit ale relicvelor. Grandioasele catedrale care s-au înălţat în această epocă constituie monumentele iconografice cele mai însemnate din istorie. După secolul XI cultul imaginilor sfinţilor cunoaşte un nou avânt datorită numeroaselor corporaţii şi confraternităţi pioase. Fiecare din acestea îşi aveau patronul său venerat în biserica sau oratoriul propriu, iar imaginea lui era pictată pe steaguri, pe embleme sociale. Imaginile sfinte familiarizau poporul cu paradisul şi alimentau pietatea. Să-i amintim pe câţiva dintre patronii breslelor: sfântul Gheorghe pentru ordinele militare, sfântul Eligiu pentru giuvaergii, sfântul Iacob pentru pelerini, sfinţii Cosma şi Damian pentru medici,sfântul Isidor pentru agricultori etc. Erau şi sfinţi evocaţi în situaţii deosebite ca: sfânta Varvara şi sfântul Cristofor împotriva unei morţi neprevăzute, sfântul Rocus împotriva ciumei, sfântul Ioan împotriva veninului etc. Biserica însăşi s-a încredinţat pe sine ocrotirii sfântului Iosif, iar unor sfinţi le-a încredinţat anumite ramuri ale activităţii sale precum misiunile sfântului Francisc Xaveriu, sfântului Ioan spitalele, sfântului Toma de Aquino şcolile etc.

Desigur că şi în Occident s-au strecurat unele abuzuri în cultul imaginilor. Deşi teologii au menţionat doctrina în limitele ortodoxiei, credincioşii, în practică, nu au dat dovadă întotdeauna de aceeaşi scrupulozitate. Uneori veneraţia lor faţă de imagini avea nuanţe superstiţioase sau păgâne. Unele persoane instruite aveau mai multă încredere într-un sfânt oarecare decât în însuşi Dumnezeu şi atribuiau icoanei sau statuii o putere divină ca şi cum ar fi vorba de o amuletă magică. Asemenea inconveniente nu atingeau substanţa cultului imaginilor, dar existenţa lor şi faptul că în unele locuri autorităţile bisericeşti nu s-au străduit îndeajuns să le elimine, au făcut ca Reforma protestantă nu numai să atribuie Bisericii aceste abuzuri, dar a atacat însăşi doctrina referitoare la cultul imaginilor, provocând în multe locuri scene sălbatice de distrugere iconoclastă, asemănătoare cu cele din răsărit din secolul VIII. Conciliul Tridentin (1563) deşi a confirmat tradiţia Bisericii cu privire la cultul imaginilor sfinţilor a subliniat cu putere că cinstirea şi venerarea lor nu trebuie să depăşească limitele corecte, "non quod credatur inesse aliqua in eis divinitas vel virtus propter quam sint colendae... vel quod fiducia in imaginibus sit figenda, velut olim fiebat a gentibus, quae in idolis spem suam collocabant, sed quoniam honor, qui eis exihibatur, refertur ad prototypa, quae illa repraessentant".

Conciliul cerea episcopilor să vegheze pentru ca orice abuz să fie înlăturat; poporul să fie instruit spre a evita orice formă de superstiţie în invocarea sfinţilor şi în folosirea imaginilor lor; imaginile să nu fie prezentate în faţa credincioşilor în forme indecente care să scandalizeze sau să jeneze privirea; pe viitor nici o imagine a sfinţilor să nu fie expusă fără aprobarea prealabilă a episcopilor.

Înţeleptele norme ale Conciliului Tridentin au fost preluate de legile dreptului canonic, păstrându-şi şi astăzi valabilitatea.

S-a întâmplat uneori în Biserică şi se întâmplă şi în zilele noastre ca imagini ale lui Cristos şi ale Sfintei Fecioare care se bucură de un cult excepţional la anumite popoare să fie încoronate solemn în semn de deosebită cinstire. Obiceiul, preluat din viaţa civilă, era practicat şi de păgâni, iar sfântul Irineu reproşa adepţilor sectei lui Carpocrate faptul că încoronau statuia lui Cristos împreună cu aceea a lui Pitagora şi a lui Platon.

Ritul liturgic al încoronării imaginilor sacre, cunoscut de timpuriu de către orientali, s-a introdus în Occident în secolul XVI. Mare propagator şi apostol al acestui rit a fost în Italia sfântul Ieronim Paulutius, capucin (+1620) prin zelul căruia au fost încoronate multe imagini mariane cum a fost cea de la Cremona (1596), de la Parma (1600), Faenza (1603), Bologna (1610). Ritul a fost înfăptuit şi de unii papi: Clement VIII (1598), Grigore XVI (1837) şi Pius XII (1954) au încoronat cu o diademă de aur faimoasa imagine acherotipă a Mariei - «Salus populi romani» - venerată în bazilica S.M. Maggiore, iar Paul VI (1967) a încoronat statuia Maicii Domnului de la Fatima.

Ultimele norme ale Congregaţiei pentru cultul Divin prevăd că pot fi încoronate numai icoanele şi statuiele Maicii Domnului. sunt excluse imaginile celorlalţi sfinţi sau fericiţi. In cazul în care Sfânta Fecioară este reprezentată împreună cu Isus Cristos trebuie încoronat şi el.

Sânt încoronate numai imaginile care se bucură de o veneraţie extraordinară. Incoronarea o face episcopul locului sau un delegat pontifical în numele şi cu autoritatea Sfântului Părinte Papa.

Cu privire la cinstirea imaginilor sfinte, actualele norme liturgice ale liturghierului prevăd: "Potrivit unei străvechi tradiţii a Bisericii, în locurile sfinte sunt expuse în mod legitim spre a fi cinstite de către credincioşi imaginile Domnului, ale Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor.

Să se aibă grijă, totuşi, ca numărul lor să nu fie excesiv şi ca aşezarea lor să nu abată atenţia credincioşilor la celebrare.

Apoi să nu fie decât o singură imagine a aceluiaşi sfânt.

Constituţia dogmatică Lumen Gentium reafirmă tot ce a hotărât Biserica anterior, cu privire la cultul Imaginilor.

Prea Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toţi fiii Bisericii să observe cu scrupulozitate ceea ce s-a hotărât în trecut cu privire la cultul iamginilor lui Cristos, ale Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor".

De asemenea Biserica a luat poziţie împotriva tendinţelor iconoclaste actuale: astfel într-o scrisoare din 30 iunie 1965 adresată de "Consiliul pentru punerea în practică a Constituţiei liturgice" preşedinţilor conferinţelor episcopale citim:

"In aranjarea bisericilor potrivit cerinţelor reformei liturgice s-au constatat unele exagerări în domeniul imaginilor sfinte. Din situaţia de biserici încărcate de icoane şi statui ale Sfinţilor s-a trecut acum la extrema opusă; făcându-se din ele tabula rasa, înlăturându-le pe toate. Si uneori acest lucru s-a făcut fără o catehizare corespunzătoare, stârnind astfel o reacţie cu adevărat distrugătoare şi oricum împotriva intereselor spirituale ale credincioşilor.

Nu încape îndoială că misterele Răscumpărării şi acţiunea liturgică, trebuie să fie în centrul cultului; dar în armonie şi subordonat acestuia, cultul Fecioarei Maria, Maica lui Dumnezeu şi cultul sfinţilor rămân în perfectă concordanţă cu Constituţia liturgică (nr. 103, 104, 108, 111).

Un zel luminat, în spiritul Bisericii, ştie că în casa lui Dumnezeu totul are sens, totul vorbeşte, totul trebuie să păstreze amprenta sacrului şi al misterului".