LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ŞI SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

4. Cultul relicvelor

Printre manifestările cultului sfinţilor un loc important îl ocupă în istoria liturgiei cultul relicvelor. Acest cult, deşi cunoaşte analogii surprinzătoare cu formule existente în antichitatea păgână, s-a născut în exclusivitate din înalta idee a demnităţii martiriului şi din profunda veneraţie cu care creştinii îl înconjurau. Un exemplu grăitor în acest sens îl găsim în scrisoarea menţionată anterior, cunoscută sub numele de Martyrium Polycarpi (156): "Nos postea ossa illius gemmis praetiosissimis exquisitiora et super aurum probatiora tollentes, ubi decebat, deposuimus. Quo etiam loci nobis, ut fieri poterit, in exultatione et gaudio congregatis". Cea mai mare fericire pentru un creştin era aceea de a fi înmormântat în jurul mormântului sfântului Petru. Numeroase epitafe romane vorbesc despre morţi îngropaţi ad martyres inter limina martyrum, ad sanctas, sau alături de un anumit martir. "Paraverunt sibi locum ad sppolytum ad sanctum Cornelium, ad sanctum Petrum Apostolum". Dacă mulţi doreau acest privilegiu puţin în schimb îl obţineau: "Merita accepit sepulchrum intra limina sanctorum, quod multi cupiunt et rari accipiunt", notează o inscripţie din 382.

Rămăşiţele pământeşti ale unui martir era cel mai înalt titlu de glorie pentru bisericile care le posedau, iar pentru cele lipsite de o asemenea comoară, era o fericire să aibă măcar un fragment din ele. Astfel a început în secolul IV o febrilă căutare a relicvelor. Competiţia era între marile metropole: Antiohia, Alexandria, Constantinopol, Cezarea, dar nu lipseau nici oraşele mai mici. Episcopii occidentali făceau tot ce le stătea în puteri pentru a-şi procura relicve ale martirilor pentru bisericile lor. De pildă, sfântul Gaudenţiu din Brescia (+410) a vizitat în acest scop principalele biserici din Orient întorcându-se cu un considerabil bagaj de moaşte pe care, o parte, le-a împărţit la episcopii prieteni, printre care s-a numărat şi sfântul Ambroziu, restul le-a depus în biserica din Brescia, numită tocmai din această cauză «Concilium sanctorum».

Desigur că în căutarea de moaşte ale sfinţilor au fost exagerări. După ce la Milano au fost descoperite trupurile sfinţilor Gervaziu şi Protaziu (386) de către sfântul Ambroziu, datorită unei revelaţii (per visum), iar mai târziu în acelaşi fel au fost descoperite la Bologna trupurile sfinţilor Nazar, Vital şi Agricola, au apărut o serie de false revelaţii şi de abuzuri deplorabile. Un conciliu ţinut în Africa în 410 condamnă energic acele «memoriae martyrum» ridicate ici-colo la ţară, pe baza unor pretinse descoperiri în vis sau a unor lumini supranaturale: "Nam que per somnia et per inanes revelationes quorum libet hominem ubique coistituuntur altaria, omnimodo reprobentur". Iar sfântul Augustin îi denunţă pe anumiţi falşi călugări - "circumeuntes provincias, nusquam missos, nusquam fixos, nusquam stautes, nusquam sedentes, care membra martyrium, si tamen martyrium, venditant". Se pare că asemenea abuzuri s-au petrecut şi în Egipt, deoarece un călugăr egiptean din secolul V cu numele Schenoudi îi critică pe unii care afirmă că au revelaţii supranaturale cu privire la martirii îngropaţi în locuri necunoscute şi văd oase de martiri în orice mormânt care se deschide. Oare nu s-a înmormântat niciodată altceva decât martiri? - se întrebă el. Uneori a fost nevoită puterea civilă să intervină. Hunatum copus prevedea o lege a lui Teodosiu din 386, "nemo alterum locum trasferat; nemo martyrem distrabat, nemo mercetur".

Din fericire la Roma nu erau necesare asemenea intervenţii. Creştinii de aici au moşţenit de la vechii romani respectul faţă de trupurile celor morţi, ceea ce a făcut ca trupurile martirilor să nu fie atinse. Sfântul Grigore cel Mare s-a făcut eroul acestei tradiţii când îi scrie împărătesei Constantina care îi ceruse capul "eiusdem Sancti Pauli aut aliud quid de corpore ipsius", pentru a-l depune în noua biserică ridicată în cinstea acestui apostol la Constantinopol.

"Cognoscat autem tranquillissima domina quia Romanis consuetude non est, quando Sanctorum reliquias dant, ut quidquam cangere praesumant de corpore. Sed tantummodo in buxide braundem mittitur, atque ad sacratissima corpora sanctorum ponitur, quod levatum, in ecclesia, quae est dedicanda, delicta, cum veneratione reconditur, et tantae per hoc ibidem virtutes fiunt, ac si illic specialiter eorum corpora deterantur.

În aceeaşi scrisoare sfântul Grigore refuză să-i trimită împărătesei chiar şi numai giulgiul în care a fost înfăşurat sfântul Pavel, deoarece se afla închis în acelaşi mormânt unde se afla trupul: sudarium vero quod similiter transmitti iussisti, cum corpore eius est, quod ita tangi non potest, sicut nec ad corpus eius acendi.

Cuvintele sfântului Grigore ne indică ce relicve obişnuia Roma să distribuie. Nu erau fragmente din trupul martiriului şi nici obiecte înmormântate împreună cu el, ci bucăţele de pânză sau stofă (brandea, palliola, sanctuaria) sfinţite prin simplu contact, mai mult sau mai puţin direct, cu mormântul martiriului. Acestea erau închise în mici capsule de aur sau de argint care erau apoi purtate de către preoţi şi episcopi. In viaţa sfântului Amator, episcop de Auxerres (+418) găsim o asemenea relicvă drept semn distinctiv pentru un slujitor al altarului. "Et cum eis esset ignotus, capsellarii honore, quo reliquas inclusas pendulas colla gestabat cognoverunt. Dei esse famulum et cultorem". Acestea erau de asemenea relicvele care erau depuse la consacrarea bisericilor şi care, printr-un fel de funcţiune legală, se considerau a fi echivalente cu însuşi trupul martiriului.

Din păcate această justă severitate a papilor în materie de relicve nu avea să dureze mult timp. La Roma ca şi în alte locuri toate cimitirile şi, deci mormintele celor mai iluştri martiri se aflau în afara oraşului, fiind astfel expuse profanării şi jafului din partea hoardelor invadatoare. Astfel hoardele vandalilor lui Alaric în 410 şi apoi ale lui Genseric 453 au făcut pagube imense sanctuarelor martirilor din afara oraşului. Mai mari au fost daunele în timpul asediului şi jefuirii Romei de către goţi în anul 545. "Ecclesia et corpora sanctorum, notează Liber Pontificalis, exterminata sunt a Gotis". Papa Vigiliu, iar după el Ioan II, Sergiu I, Grigore III, s-au străduit cu mult zel să repare cimitirele şi să menţină în ele cultul martirilor, dar nu au reuşit decât în mică măsură. Bisericile din interiorul oraşului erau deja suficiente pentru credincioşi; câmpia din afara Romei era pustiită, nesigură, catacombele deveniseră adăpost pentru animale şi tâlhari astfel încât abia mai era văzut un pelerin aventurându-se către ele. Asediul longobarzilor din 755 a produs atâta dezastru martirilor mai însemnaţi şi să le transfereze moaştele în Roma la biserica sfântului Silvestru «in capite». Inscripţiile puse cu această ocazie ne-au păstrat numele martirilor transferaţi: sunt peste o sută. Acelaşi lucru l-a făcut ulterior papa Pascal I care în 818 a transferat la biserica sfintei Praxedra mai bine de 2300 de trupuri ale martirilor precum şi papii Sergiu I şi Leon IV care au adus în diferite biserici din Roma multe rămăşiţe pământeşti ale martirilor "dirutis in coemeteriis iacentia".

Se poate reţine că în a doua jumătate a secolului IX catacombele romane erau deja despuiate de tot ce avuseseră mai preţios în ele.

Aceste transferări de moaşte au fost o ocazie potrivită ca acele popoare care nu posedau aşa ceva, cum erau Galia şi Germania, să obţină trupuri de sfinţi. Cererile veneau insistente din toate părţile. Roma, cu gândul de a avea mai mult strâns unite în jurul ei diferitele popoare nou convertite, s-a arătat darnică şi preţioasele relicve au luat drumul Galiei, Germaniei, Angliei. Odată cu distribuirea relicvelor s-a procedat şi la fragmentarea lor. Când cererile s-au înmulţit şi nu mai puteau fi satisfăcute, papii au început să împartă trupurile martirilor: cea mai mare parte dintr-un trup rămâne la Roma, iar restul este trimis la diferiţi solicitanţi. Tot în acest timp, sub influenţa obiceiului grecesc, capetele multor martiri iluştri au fost desprinse de trunchi şi distribuite la diferite biserici din Roma, în timp ce cele mai însemnate ale sfinţilor Petru şi Pavel, sfânta Agneza, sfânta Praxeda, au fost păstrate în oratoriul numit «Sancta Sanctorum» din Lateran.

Dorinţa exagerată de a avea relicve şi lipsa lor, au făcut să reapară în secolele IX-XI fenomene deplorabile: falsificări, comerţ, abuzuri, furturi de relicve. E tipică falsificarea trupului sfântului Dioniziu făcută de călugării de la sfântul Emaren din Germania în 894. Comerţul cu moaşte se făcea în special dincolo de Alpi. Diaconul Deudona a devenit celebru datorită acestui trafic nedemn vânzând în Germania trupurile martirilor din cimitirul sfinţilor Petru şi Marcelin al cărui custode era.

Abuzurile se manifestau şi prin fabricarea de poţiuni cu scop terapeutic: începând din secolul VII moaştele erau scufundate în apă şi vin, iar băutura era dată bolnavilor. Nu rar, moaştele sfinţilor erau utilizate pentru a exploata pietatea populară în scopul procurării banilor de trebuinţă pentru construirea bisericilor şi mănăstirilor.

Furtul de relicve era la ordinea zilei; se dădeau adesea lupte între comunităţi pentru a se pune stăpânire pe ele, promotorii acestei acţiuni fiind uneori episcopi şi abaţi. Trebuie subliniat că nimeni nu considera că aceasta era o faptă rea, dimpotrivă hoţul care reuşea să pună mâna pe relicve era acoperit de glorie. Astfel cruciaţii genovezi în 1098 au fost primiţi în triumf în patrie după ce au jefuit, de la mănăstirea "Sancta Sion" din Mira, presupusa cenuşă a sfântului Ioan Botezătorul.

Cu toate acestea Biserica, în diferite concilii a condamnat sever furtul de relicve, iar mai târziu a prevăzut cele mai severe sancţiuni canonice.

Uşurinţa cu care se puteau comite abuzuri, de către oameni fără conştiinţă - pe de o parte şi de credincioşi prea creduli - pe de altă parte, a determinat Biserica şi pe episcopii din toate timpurile să vegheze pentru ca relicvele neautentice să nu devină obiect de cult. Sfântul Vasile anunţându-l pe sfântul Ambroziu, insistă să se ia măsuri pentru a se asigura identificarea lor.

Conciliul VI din Cartagina (401), conciliul IV din Lateran (1215), Conciliul Tridentin, au dat dispoziţii severe cu privire la garantarea autenticităţii relicvelor expuse veneraţiei credincioşilor. Nu mai e nevoie de amintit că autenticitatea moaştelor sfinţilor nu are nici o legătură cu infailibilitatea Bisericii.

Relicvele sfinţilor au cunoscut în Biserică diferite onoruri precum : aprinderea de lumânări sau candele, despre care vorbeşte deja sfântul Ieronim, sărutarea lor, incenzarea, expunerea publică şi procesiuni solemne, binecuvântarea cu relicve, vigilii de rugăciuni în faţa lor, aşezarea lor în - sau sub masa altarului, o sărbătoare a tuturor relicvelor introdusă în anumite biserici particulare.

Conciliul II Vatican reafirmă cultul relicvelor în Constituţia liturgică: "Biserica, potrivit tradiţiei sale, îi venerează pe sfinţi şi le cinsteşte relicvele autentice".