LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ŞI SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

2. Cultul sfinţilor

La cultul liturgic al martirilor s-a adăugat cultul liturgic al sfinţilor mărturisitori. Termenul sanctus sau sancitus vine de la sancio, sancire care înseamnă a închide. In înţelesul său iniţial indică un loc închis, rezervat, în care divinitatea s-a manifestat într-un mod oarecare. Pe plan religios titlul de sfânt a fost atribuit acelor persoane în viaţă sau decedate, individuale sau colective, considerate de o perfecţiune morală atât de înaltă încât au fost calificate drept res sacra, deoarece în ele Dumnezeu s-a manifestat în mod cu totul deosebit. Evanghelistul Marcu îl numeşte sfânt pe Ioan Botezătorul. Faptele Apostolilor îi numeşte sfinţi pe cei botezaţi. Sfântul martir Ignaţiu îi califică sfinţi pe preoţii bisericii din Magnezia. Mai târziu apelativul de sfânt s-a extins la acele persoane care ocupau un rang înalt în ierarhia bisericească sau civilă precum papa, împăratul, episcopul. «Sancta imperator», i se adresează sfântului Ambroziu lui Graţian, «sanctissimi antistites», îi numeşte Arcadiu pe episcopii din Asia. Apelativul sfânt în sensul modern al cuvântului, adică acordat unei persoane înscrise în mod canonic în catalogul sfinţilor nu se găseşte în primele secole ale Bisericii. Până la jumătatea secolului IV numai martirii au fost consideraţi sfinţi şi s-au bucurat de onorurile cultului liturgic. Aceştia erau creştinii desăvârşiţi, adevăraţii imitatori ai lui Cristos, părtaşi efectivi la patima sa, care spălându-şi cu sânge orice pată a păcatului, meritaseră să fie admişi imediat la vederea lui Dumnezeu, iar la judecata finală aveau să stea ca şi apostolii pe scaunele de judecată alături de Cristos.

Dar odată ce au încetat prigoanele s-a ajuns la concluzia că viaţa pioasă şi mortificată a fecioarelor, a episcopilor, a asceţilor echivala în realitate cu martiriul. Ideea nu era nouă. Clement din Alexandria (+215) îl numise deja martir pe gnosticul care din iubire faţă de Dumnezeu păstrează preceptele Evangheliei şi renunţă la plăcerile lumii. In secolul IV această idee se generalizează. "Devotae mentis servitus immaculate quotiduanum martyrium est", scria sfântul Ieronim cu privire la sfânta Paula. Sfântul Grigore din Nazianz îl vede pe sfântul Atanaziu în compania patriarhilor, a profeţilor, a apostolilor, a martirilor care au luptat pentru adevăr, iar pe sfântul Vasile îl numeşte martir, pus alături de martiri, fraţii săi.

Sulpicius Severus observă, cu privire la sfântul Martin din Tours: "Nam, licet ei ratio temporis non potuerit praestare martyrium, gloria tamen martyris non carebit, quia, voto et virtute, et potuit esse martyr et voluit". La oficiul acestui sfânt citim: "O sanctissima anima, quam etsi gladius persecutoris non abstulerit, palman tamen martyrii non amisit". Mai mult, faima şi minunile primilor pustnici: sfântul Antonie, sfântul Ilarie, sfântul Afraate erau cunoscute în toată lumea. Mulţimile veneau fără întrerupere nu numai din Egipt, dar şi din Palestina, de la Constantinopol, şi din ţinuturile cele mai îndepărtate pentru a-i cunoaşte, a le cere sfaturi, a-i admira. Insuşi împăratul se recomanda rugăciunilor sfântului Antonie. Untdelemnul şi pâinea binecuvântată de sfântul Ilarie erau căutate cu înfrigurare de toată lumea ca remediu sigur împotriva tuturor relelor. Cum să nu fie preţuiţi astfel de oameni de o sfinţenie desăvârşită şi în care degetul lui Dumnezeu era desăvârşit?

Avem nenumărate dovezi că la jumătatea secolului IV fecioarele, asceţii şi mai ales pustnicii primeau cult public la mormântul lor, asemenea martirilor. Sfântul Ieronim relatează că sfântul Antonie (+358) "morti proximus, sepulturam suam ignoto loco parari iussit, ne Pergamius, qui in iis locis ditissimus erat, martyrium, id est aediculam sacram, supertumulum suum fabricaret", dovadă că în onoarea anumitor persoane moarte în faimă de sfinţenie începuseră să se ridice capele (memoria, martyrium) pe mormintele lor, ceea ce se făcuse mai înainte pentru martiri. Sozomen povesteşte că trupul sfântului Ilarie (+371), la puţin timp după moarte, a fost transferat din Cipru la mănăstirea sa din Palestina unde aniversarul acestei transferări s-a transformat într-o sărbătoare populară, celebrată la mormântul lui cu cel mai mare fast şi cu o uriaşă participare a poporului.

Teodoret vorbeşte despre un faimos anahoret din Siria cu numele de Marcian, în cinstea căruia s-au înălţat o mulţime de sanctuare pe când se afla încă în viaţă.

La moartea lui Maron localiţile învecinate şi-au disputat cu armele cadavrul, iar învingătorul l-a depus într-o bazilică măreaţă orânduind o sărbătoare anuală în cinstea lui. Si s-ar putea continua cu exemplificările.

Odată cu asceţii au intrat în cultul liturgic şi episcopii. Sfântul Silvestru, papă (+337), sfântul Martin din Tours (+397), sfântul Ambroziu (+397), sfântul Eusebiu din Vercelli (+371), sfântul Sever din Ravena (+325) au fost printre cei dintâi episcopi care au primit cult liturgic în Occident, deoarece îi găsim notaţi în cel mai vechi manuscris al martirologiului ieronimian.

În Africa, sfântul Augustin (+430) pare să se fi bucurat imediat după moarte de cult public, deoarece figurează în calendarul din Cartagina.

În răsărit, deja sfântul Grigore din Nisa (+386) celebra împreună cu poporul său memoria sfântului Efrem (+373), iar sfântul Grigore din Nazianz (+389) pe aceea a sfântului Atanaziu şi a sfântului Vasile. Se poate spune că de la începutul secolului V cultul sfinţilor mărturisitori era practicat alături de cultul martirilor la toate bisericile creştine.

Episcopii vegheau în continuare ca nu cumva creştinii să fie induşi în eroare şi să cinstească drept sfânt pe unul care nu a dobândit acest drept prin merite şi virtuţi excepţionale. Un conciliu ţinut la Frankfurt în 794 prevedea: "Ut nulli novi sancti colantur aut invocentur, nec memoriae eorum per vias erigantur sed ii soli in ecclesia venerandi sunt qui ex auctoritate passionum aut vitae meritis electi sunt". In cazul unei persoane care murea în faimă de sfinţenie, episcopul diecezan, căruia i se alăturau uneori şi alţi episcopi, aprobau noul cult prin ridicarea moaştelor deasupra altarelor; era aşa-numita «elevatio in altum».

O dezvoltare puternică şi organică a cunoscut în Biserică cultul sfinţilor odată cu introducerea unei canonizări formale a sfinţilor din partea Scaunului Apostolic. Despre o asemenea intervenţie a Sfântului Scaun nu avem cunoştinţă înainte de secolul X. Primul caz sigur este acela al canonizării sfântului Ulderich, episcop de Augsburg (+973), de către papa Ioan XV. In sinodul ţinut la Roma în 993, după ce a audiat faptele minunate ale acestui episcop, papa l-a declarat vrednic de veneraţie.

În urma unui abuz grav, papa Alexandru III a fost cel care în 1170, într-o scrisoare adresată regelui Canut al Suediei, a hotărât ca fără autoritatea papei să nu fie cinstit un om cu titlul de sfânt chiar dacă ar fi făcut minuni, deoarece "non liceret vobis pro sancto absque auctoritate romanae Ecclesiae eum publice venerari". In scrisoarea amintită, faptul deplâns de papa era acela că unii începuseră să venereze ca sfânt pe un om mort în stare se ebrietate; faptul se petrecuse la o mănăstire din Lisieux. In continuare toate culegerile de drept canonic au prevăzut canonizarea sfinţilor de către Scaunul Apostolic.

Ritualul solemn al canonizării, pe care nu rar le făceau episcopii, care pentru a scăpa de sub controlul Sfântului Scaun se mulţumeau cu o simplă beatificare, Urban VIII în 1634 a decis ca atât canonizarea cât şi beatificarea să fie prin drept rezervate Sfântului Părinte, lucru rămas în vigoare până în ziua de azi.