LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ŞI SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

1. Cultul martirilor

Cultul sfinţilor a început în Biserică prin cultul adus martirilor. Sentimentul de profundă simpatie nutrit de către creştinii din vechime faţă de aceşti eroi ai credinţei care au sigilat cu sângele lor fidelitatea faţă de Cristos, a fost mobilul care a stimulat comunitatea creştină să acorde o cinstire deosebită rămăşiţelor pământeşti şi memoriei lor, cinstire care pe nesimţite avea să ia forme liturgice propriu-zise. Acest lucru nu s-a petrecut peste tot în acelaşi timp; Orientul a luat-o înaintea Occidentului.

În timp ce la Smirna, la jumătatea secolului II, la mormântul sfântului Policarp (+155) deja se celebra cu regularitate aniversarul martiriului său printr-o întrunire euharistică la Cartagina, după informaţiile lui Tertullian; cultul liturgic al martirilor a început abia la sfârşitul secolului II.

La Roma înainte de anul 250 nu a existat un cult al martirilor legat de mormântul lor. Aceştia se odihneau în catacombe în lăcaşuri (loculli) obişnuite, fără vreo inscripţie onorifică, sau vreun semn distinctiv; sau se odihneau în mormintele modeste ce se întindeau de-a lungul marilor drumuri romane cu ceilalţi morţi; nu li s-au făcut cripte speciale în care să fie adăpostiţi. Chiar apostolii Petru şi Pavel, deşi mormintele lor au fost imediat marcate în mod deosebit şi au devenit centrul unui însemnat cimitir creştin, foarte probabil că în primele două secole nu au avut la Roma o comemorare liturgică propriu-zisă.

Aşa se explică faptul că în primul catalog al sărbătorilor de la Roma nu figurează numele unor iluştri martiri romani precum Clement, cele două Domitile, papa Telesfor, filozoful Iustin etc. Când a început să se organizeze cultul martirilor la Roma numele martirilor amintiţi erau aproape uitate.

De regulă marile comunităţi creştine chiar de la întemeierea lor aşa cum păstrau memoria episcopilor lor şi le notau în diptice spre a demonstra propria apostolicitate tot aşa păstrau memoria martirilor lor care constituiau gloria unei biserici; notau cu grijă în dipticile hagiografice numele şi ziua martiriului, dies natalis, ziua de naştere pentru cer, pentru a le putea celebra apoi aniversarul. "Dies eorum quibus excedunt, adnotate, recomanda sfântul Ciprian (+258), ut commemorationes eorum inter memorias martyrum celebrare possimus". Liber Pontificalis ne informează că la Roma exista o comisie de notari însărcinată să culeagă faptele martirilor. Acelaşi sfânt Ciprian notează câţiva martiri celebraţi la Cartagina: "Sacrificia pro eis, semper, ut nuministis, comemoratione celebramus". De notat că expresia dies natalis pentru ziua morţii nu era cu totul necunoscută în limbajul păgân. Seneca, de pildă scria: "Acea zi de care ne temem ca fiind ziua ultima, e aceea care face să se nască ziua cea veşnică - «dies aeterni natalis est».

Când un creştin îl mărturisea pe Cristos cu vărsarea sângelui primea calificativul de «Martyros» săpat pe mormânt - titlul glorios care făcea ca numele martirilor să fie trecut în dipticul liturgic al propriei biserici şi care acorda dreptul la comemorarea anuală. Termenul «martyros» apare pentru prima dată cu înţeles creştin cu prima scrisoare către Corinteni a sfântului Clement Romanul. In schimb, se numea «confessor» cel care se recunoştea creştin în faţa judecătorilor, punându-i în pericol viaţa, chiar dacă până la urmă nu şi-o sacrifica. Sfântul Ciprian vorbeşte despre "Presbytero Moyse tunc adhuc confessore nunc jam martyre".

Acordarea titlului oficial de martyr echivala atunci cu actuala procedură de canonizare a sfinţilor. Acordarea acestui titlul oficial era precedată de un proces informativ? In anumite cazuri excepţionale şi în anumite provincii, probabil că da. In Africa de pildă, o asemenea anchetă premergătoare se numea «Martyrum vindicatio». Sfântul Optatus (+370) povesteşte despre o oarecare Lucilla, matroană din Cartagina, care în timpul prigoanei lui Diocleţian a fost aspru dojenită pentru că sărutase moaştele unui martir, al cărui titlu nu fusese încă recunoscut juridic: "nescio cuius hominus mortui, etsi martyris, sed nondum vindicate". In majoritatea cazurilor, însă, nu era nevoie de o asemenea procedură. Mărturia dată de martir, suportarea chinurilor până la sfârşit, erau fapte publice care se petreceau sub ochii tuturor; prin urmare, nu era nici o îndoială şi nici nu erau necesare cercetări spre a li se stabili autenticitatea.

Cu toate acestea Biserica, într-o problemă atât de importantă, veghea cu grijă. Un Conciliu din Cartagina, (347) cu privire la cultul acordat unor pretinşi martiri donatişti a hotărât printre altele ca: "nimeni să nu îndrăznească să compromită demnitatea martiriului, acordând-o cu uşurătate primului cadavru înmormântat printr-un favor al carităţii Bisericii. Dacă cineva va nesocoti aceste măsuri de precauţie, să facă pocăinţă publică şi dacă e vorba de clerici, să fie sever dojenit sau destituit". Sfântul Martin din Tours nu a ezitat să distrugă un sanctuar ridicat în memoria unui necunoscut care s-a crezut că e martir, dar despre care s-a constatat ulterior că fusese un tâlhar ucis pentru fărădelegile sale. Pe vremea sfântului Augustin cuvântul «probatus» era termenul tehnic care indica autenticitatea unui martir. Sfântul Augustin în epitaful compus în onoarea diaconului Nabor masacrat de donatişti scria: "verum martyrium vera est pietate probatum".

Mormântul unui martir, al cărui nume era înscris în catalogul sărbătorilor (Despositio martyrum) Bisericii sale, devenea în curând un sanctuar spre care se îndrepta pietatea credincioşilor. Mormântul martiriului era aşezat în general în afara oraşului. La Roma, via Cornelia, via Ostiense, via Appia, via Tiburtina erau populate cu morminte ale martiriului. La Antiohia, sfântul Ignaţiu se odihnea «extra portam Daphiniticam, in cemeterio». In omiliile sale de preamărire a unui martir, sfântul Ioan Gură de Aur îi presupune întotdeuna pe ascultătorii săi în afara cetăţii, în mijlocul mormintelor. Lângă modestele morminte ale martirilor sau, mai adesea, în cămăruţa funerară adiacentă (memoria, martyrium) pentru a celebra vigilia solemnă (????????) în onoarea lor. La această vigilie se cântau psalmi, se evoca prin citirea Faptelor, pătimirea glorioasă a martiriului şi se termina cu celebrarea euharistiei.

La origine cultul unui martir nu depăşea limitele cetăţii care îi poseda mormântul.

Când Biserica a primit pacea şi libertatea, cultul martirilor a căpătat o amploare neaşteptată. Peste modestele lor morminte s-au înălţat oratorii şi bazilici splendide devenind locuri de pelerinaj, iar sărbătorile din ziua aniversarului au depăşit hotarele bisericii mai apropiate, apoi încetul cu încetul au cuprins provincii întregi. Depositio martyrum din Roma compusă în 330 notează la 7 martie Perpetuae et Felicitatis Africae, iar la 14 septembrie Cypriani Africae. Sfântul Grigore din Nazianz (+389) are un panegiric ţinut la Constantinopol în sărbătoarea sfântului Ciprian.

Factori multipli şi diferiţi au contribuit la această extraordinară înflorire liturgică, ea începe cu secolul IV şi se accentuează în secolele următoare. La aceasta a contribuit mai presus de toate circulaţia moaştelor cu toată interdicţia riguroasă a legilor din antichitate care asigurau inviolabilitatea mormintelor. Odată întemeiat Bizanţul, cu dorinţa de a fi o nouă Romă, a început îmbogăţirea lui cu moaşte de martiri spre a fi asemenea vechii Rome. Astfel în anul 356 împăratul Constantin a transportat la Bizanţ moaştele sfântului Timotei, în 357 pe ale sfinţilor Andrei şi Luca, mai târziu pe ale sfântului Foca şi ale altor martiri egipteni. Ceva mai târziu împăratul Teodor a adus alte moaşte de martiri printre care capul sfântului Ioan Botezătorul. La Antiohia au fost aduse trupul sfântului Ignaţiu, sfântului Meleţiu etc, la Cezarea trupul sfântului Sava, la Alexandria trupul fără cap al lui Ioan Botezătorul. Moaştele martirilor erau primite în triumf de către cetatea respectivă şi aşezate în sanctuare construite special spre a le adăposti.

În această perioadă de timp, nu numai că sunt exhumate trupurile martirilor, dar pentru a satisface dorinţele episcopilor şi ale bisericilor particulare de a avea o parte măcar din moaşte, trupurile lor sunt fracţionate şi împărţite. In Orient acest lucru s-a făcut cu mare uşurinţă: Roma iniţial s-a opus energic. Astfel moaştele sfântului Stefan, regăsite în 415 la Cafarganiala, s-au răspândit în toată lumea, cele ale sfinţilor Gervasiu şi Protasiu "per universam Italiam et Galliam delatae sunt", ne informează sfântul Grigore din Tours. Adesea ziua în care erau depuse moaştele în noua biserică devenea sărbătoarea anuală a sfântului care înlocuia «dies natalis». In felul acesta, cultul martirilor mai iluştri s-a răspândit la principalele biserici ale creştinătăţii căpătând, ceea ce se numeşte cult universal. Deja sfântul Augustin putea să spună despre sfântul Vicenţiu: "Quae hodie regio, quaeve provincia ulla, quousque vel romanum imperium vel christianum nomen extenditur, natalem non gaudet celebrare Vicentii?".