LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VIII: CICLUL SANCTORAL (PROPRIUM SANCTORUM)

4. Neprihănita Zămislire - 8 decembrie

Prima solemnitate a Maicii Domnului din anul liturgic este Neprihănita Zămislire. Colecta liturghiei acestei solemnităţi ne explică pentru ce ea a fost plasată în perioada Adventului, în imediata apropiere a celebrării Naşterii Domnului: "ai pregătit o loicuinţă vrednică pentru Fiul tău". Neprihănita Zămislire îşi află semnificaţia numai raportată la Naşterea Domnului; a fost pregătirea ultimă şi imediată a faptului Intrupării Fiului lui Dumnezeu. Nu întâmplător, Isus s-a născut în părăsire, fără a avea o casă, o locuinţă vrednică de a-l primi; se scoate mai bine în evidenţă locuinţa vie, vrednică de el, pe care Dumnezeu i-a pregătit-o în sânul Mariei. Prefaţa liturghiei Neprihănitei Zămisliri, de asemenea, îl preamăreşte pe Dumnezeu "deoarece a prezervat-o pe Fecioara Maria de orice pată a păcatului strămoşesc pentru ca, plină de har, să devină o mamă vrednică a Fiului său". Pius IX în Bula "Ineffabilis" se exprimă la fel: "Prea Fericita Fecioară Maria a fost un tabernacol, creat de Dumnezeu însuşi, plăsmuit de Duhul Sfânt".

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri o găsim menţionată pentru prima dată în Orient, în mănăstirile din Palestina, la începutul secolului VIII cu titlul de «Conceptio Beatae Annae». O găsim menţionată într-un imn al sfântului Andrei din Creta (+740) compus pe când acesta se afla în mănăstirea sfântului Sava de lângă Ierusalim. Se cunoaşte că în această perioadă era o sărbătoare de mai mică importanţă decât Naşterea, Buna Vestire şi Adormirea Maicii Domnului şi că nu era recunoscută de toţi. Dar, încetul cu încetul, a făcut progrese şi a câştigat simpatia generală. In secolul IX o găsim în «Nomocanonul lui Foţie»(880), iar împăratul Leon VI- filozoful (896-903) o extinde în întreg imperiul; în aceeaşi perioadă pătrunde în Italia meridională (regiune supusă influenţei bizantine) această sărbătoare orientală. Nu avea ca obiect celebrarea privilegiului prin care Maria era scutită de păcatul originar în clipa conceperii sale, dar se comemora cu precădere evenimentul prodigios povestit de apocrife, în special de "Protoevanghelia lui Iacob" din secolul II, reelaborată în secolul IV sub denumirea de "Evanghelia Naşterii Mariei": Ioachim şi Ana fără nici un copil după de 20 de ani de la căsătorie, în urma vestirii unui înger, au avut în Maria împlinirea dorinţei şi aşteptărilor lor. Sărbătoarea fixată la 9 decembrie a rămas în continuare la greci cu denumirea de Zămislirea Sfintei Ana.

În Occident, această sărbătoare nu este atestată înainte de secolul XI. Biserica din Anglia a celebrat-o cea dintâi, fixând-o în raport cu Naşterea Mariei de la 8 septembrie, la 8 decembrie. Suprimată de normanzi, a fost restabilită imediat. Mare apărător şi propagator al Neprihănitei Zămisliri a fost Anselm cel Tânăr, nepot al celui mare. La un Conciliu din Londra s-a stabilit şi conţinutul precis al acestei sărbători. Maria a fost ferită din prima clipă a zămislirii sale de orice corupţie a păcatului - "corruptionis et peccati ruga discreta".

Între timp sărbătoarea câştigă continentul: mai întâi Franţa începând cu Normandia. Studenţii normanzi de la Universitatea din Paris şi-au ales-o ca patron, ceea ce a făcut ca în Evul Mediu să fie cunoscută sub numele de "sărbătoarea Normanzilor". Către anul 1140, canonicii catedralei din Lyon au adoptat noua sărbătoare. Când sfântul Bernard a aflat acest lucru, cuprins de indignare, le-a trimis o scrisoare rămasă celebră, în care protestează împotriva unei asemenea noutăţi, pe care "liturgia Bisericii o ignoră, raţiunea o dezaprobă, iar tradiţia nu o autorizează". Era vorba de o neînţelegere exactă a termenilor, ceea ce a dus la o dispută aprigă între teologii vremii. Cu toate acestea sărbătoarea nu înceta să câştige teren. Pe la 1150 se celebra aproape pretutindeni în Franţa, Belgia, Germania şi Italia. Un nou şi puternic impuls a primit în 1263 când capitlul general al ordinului franciscan ţinut la Pisa a decis ca sărbătoarea Zămislirii Mariei să fie celebrată de întregul ordin. Roma nu se pronunţa. Sfântul Toma scria: "Licet romana Ecclesia non celebret conceptionem beatae Virginis, tolerat tamen consuetudinem quarumdam ecclesiarum celebrantium illud festum".

În secolul XIII controversele teologilor în jurul acestei probleme au continuat. Impotrivă erau dominicanii. Aceştia contestau convenienţa acestui privilegiu al Mariei din punct de vedere doctrinal, iar cât priveşte sărbătoarea ar fi preferat ori să nu se celebreze, ori să se numească simplu: «festum de sanctificationis Mariae". "Quod autem fit festum de Conceptione eius, scria un teolog tomist, aut non bene fit, aut non bene nominatur... Vocatur festum Conceptionis quod deberet vocari festum sanctificationis". Aceasta era opinia dominicanilor: Maria, deşi zămislită în păcatul strămoşesc, a fost sfinţită totuşi după ce a primit sufletul în sânul mamei sale. Credinţa în Neprihănita Zămislire li se părea tomiştilor că aduce cu sine negarea universalităţii mântuirii; fără păcatul strămoşesc se părea că Maria era exclusă de la necesitatea universală a mântuirii.

Printre susţinători, împotriva dominicanilor se aflau în primul rând franciscanii, iar în fruntea acestora Duns Scottus (+1308); alături de ei se aflau carmelitanii, eremiţii sfântului Augustin, cistercinii, benedictinii şi cea mai mare parte a bisericilor seculare.

Duns Scottus a formulat răspunsul la obiecţia ridicată de dominicani cu privire la universalitatea mântuirii:

"Mijlocitorul desăvârşit e cel care îşi exercită actul mijlocirii cel mai perfect posibil faţă de o persoană. Isus nu a avut pentru nici o persoană un grad mai excelent (de mijlocire) decât pentru Maria...; dar acest lucru nu s-ar fi petrecut dacă nu ar fi meritat ca să fie ea scutită de păcatul originar. Si e o binefacere mai mare să scuteşti pe cineva de un rău decât să îngădui ca el să aibă parte de acel rău şi apoi să-l eliberezi. Prin urmare, ea e obligată mai mult decât toate creaturile îngereşti şi omeneşti în cel mai înalt grad să aibă un mijlocitor".

Explicaţia filozofului franciscan e reluată de Pius IX în documentul prin care defineşte dogma: "In vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost păstrată neatinsă de orice pată a păcatului originar", precum şi de Vatican II în LG; "Răscumpărată în mod sublim în virtutea meritelor Fiului său".

Odată ce s-au mai potolit certurile teologice Sfântul Scaun a intervenit. Curia romană care se afla la Avignon era de partea adepţilor Neprihănitei Zămisliri. Către anul 1330, a început să celebreze misterul zămislirii neprihănite cu mare solemnitate. In 1476 Sixt IV a aprobat oficial sărbătoarea, înzestrând-o cu indulgenţe, cu oficiu şi liturghie proprie. Se înţelege că adversarii nu au cedat de la bun început; atacurile au continuat făcând necesare intervenţiile papale spre a condamna anumite cărţi potrivnice sau pentru a obliga pe dominicani să adopte noua titulatură în locul celei vechi pe care o menţineau în continuare: "Sanctificatio B.M. Virginis".

Privilegiul marian al Zămislirii Neprihănite şi-a găsit încoronarea şi aprobarea definitivă în 1854, când Pius IX l-a definit ca dogmă.

Un cuvânt despre iconografia Neprihănitei. Iniţial pictorii s-au inspirat din cărţile apocrife reprezentând întâlnirea dintre Ioachim şi Ana în apropierea porţii de aur la Ierusalim. Potrivit relatării apocrifelor, Ioachim fiindcă nu avea copii a fost izgonit de marele preot din Ierusalim ca unul blestemat de Dumnezeu. După mulţi ani de viaţă izolată departe de Ierusalim, la vestea îngerului se întoarce. Ana, care rămăsese în Ierusalim, îi iese în întâmpinare la poarta amintită. Conceperea miraculoasă a Mariei, în felul relatat de apocrife era în contrast cu întreaga tradiţie catolică ce îi acorda numai lui Isus privilegiul unei zămisliri miraculoase şi ca atare a fost aspru reprobată de Sfinţii Părinţi, începând cu sfântul Epifaniu şi mai târziu de diferiţi papi. Cu toate acestea, apocrifele au continuat să impresioneze fantezia artiştilor.

Ulterior a fost reprezentată însăşi Maria în picioare cu mâinile împreunate, ca o floare la capătul a două ramuri, sau avându-l deasupra pe Tatăl veşnic privind-o cu bucurie sau avându-i pictaţi la picioare pe principalii Sfinţi Părinţi şi doctori purtând inscripţii ce dau mărturie în favoarea privilegiului Neprihănitei Zămisliri. In ultima formă o prezintă în special Scoala Franciscană. In cele din urmă s-a impus un nou model: femeia contemplată de Sfântul Ioan în Apocalips şi femeia promisă de Dumnezeu în paradisul pământesc care avea să zdrobească şarpele infernal. In acest tip de pictură a excelat Murillo (+1682). Aceste figuri au avut de suportat criticile ianseniştilor, care reprobau orice imagine a Mariei fără copilul Isus în braţe.

Revelaţiile avute de Ecaterina Labouré şi Bernadeta Soubirous au îndepărtat obiecţiile ianseniste şi au făcut să fie şi mai populare imaginile Mariei în această formă.