LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VIII: CICLUL SANCTORAL (PROPRIUM SANCTORUM)

3. Cultul marian medieval şi modern

O nouă etapă în dezvoltarea cultului marian începe în epoca lui Carol cel Mare şi continuă până după anul 1400. La începutul acestei etape cultul Maicii Domnului e mai şters din mai multe motive: condiţiile politice nefavorabile, contractul mai slab cu Orientul ameninţat cu invazia islamică, dezvoltarea cultului relicvelor, care atinge acum apogeul, din secolul XI însă cultul marian cunoaşte o înflorire extraordinară atât pe plan doctrinal cât şi devoţional.

Pe plan doctrinal sunt semnalate operele ascetico-teologice ale multor scriitori şi învăţaţi scolastici renumiţi care au aprofundat misterul Mariei sub aspectul co-răscumpărării şi mijlocirii la Cristos, dând cultului marian, un conţinut teologic sănătos şi luminat. Dintre toţi, execelează sfântul Bernard de Clerveaux (1090-1153), ales de Dante să cânte în Empireu cel mai frumos din câte s-au scris în poezia Evului Mediu în cinstea Fecioarei.

Pe plan devoţional, în această perioadă apar o mulţime de exerciţii de pietate paraliturgice introduse mai întâi în mănăstiri şi care au cunoscut apoi o mare răspândire în popor. Cel mai important şi mai durabil este «Micul oficiu al Sfintei Fecioare Maria» sau «Cursus in honorem S. Mariae». Nu se ştie cine l-a compus, dar la sfârşitul secolului X era deja în uz. A devenit o practică comună în Biserică datorită, mai ales, zelului sfântului Petru Damian (+1072) şi îndemnurilor papei Urban II la Conciliul din Clermont (1095). Era recitat sâmbăta, fiind adăugat ca un apendice la breviarul clericilor. De remarcat «Te Deum» -ul marian cu care se încheie matutinul:

"Te matrem laudemus, te domina confitemur
Te aeterni Patris, praelectam veneramur
Tibi omnes angeli... humili nobiscum voce prodemant:
Ave, ave, ave, Maria, virgo theotokos!"

În plus pietatea medievală a creat în cinstea Maicii Domnului un număr enorm de texte de toate genurile: imnuri, antifoane, ritmuri, secvenţe, tropare, versuri, responsorii, mergând de la forma populară rudimentară la creaţii de înaltă ţinută artistică. Dintre acestea putem aminti: "Salve Regina", "Ave Maris stella", "Quem terra, pontus, sidera", "Alma Redemptoris Mater" şi mai ales "Ave Maria".

Istoria rugăciunii "Ave Maria" e vastă şi complexă şi în multe privinţe neelucidată. A cunoscut o imensă răspândire, mai ales odată cu apariţia a încă două forme de pietate mariană: rozariul şi «Angelus». Cererea finală s-a adăugat la «Salutarea îngerească» abia la începutul secolului XVI.

Un alt element care a contribuit mult la răspândirea cultului marian în Evul Mediu a fost exemplul şi propaganda noilor ordine călugăreşti dintre care s-au remarcat: cistercinii (secolul XII) - care în mod obişnuit îşi consacrau bisericile Sfintei Fecioare, premonstratenzii (sec. XII), franciscanii (sec. XIII) - vajnici apărători ai Neprihănitei Zămisliri, carmelitanii (secolul XII) - numiţi de popor «Fratres Dominae nostrae», propagatori ai renumitului scapular, Servii Mariei (Florenţa 1233), ordinul "S. Maria de Mercede redemptionis captivorum", întemeiat de sfântul Petru Nolasc (+1256).

În sfârşit, nu trebuie uitate sanctuarele închinate Maicii Domnului ridicate în număr mare în toate ţările Europei, care prin pelerinajele ce se făceau la ele păstrau viu în popor sentimentul de pietate către Sfânta Fecioară.

Istoria cultului marian de abia în timpurile moderne a înregistrat primele sale bătălii serioase. E vorba mai ales de cea susţinută cu reforma protestantă care respingând orice mijlocitor între om şi Dumnezeu, a ajuns în cele din urmă să excludă sau să minializeze unica formă de cult către Maica Domnului; mai târziu a avut de înfruntat erezia iansenistă care cobora personalitatea sublimă a Mamei lui Dumnezeu, reducând-o la nivelul unei creaturi oarecare.

Biserica şi poporul catolic au reacţionat puternic la această dublă ofensivă. Pe plan speculativ s-au remarcat prin scrierile lor sfântul Robert Belarmin, sfântul Petru Caniziu, sfântul Francisc de Sales, sfântul Alfons M. de Liguori precum şi aşa-zisa Scoală Franceză a cardinalului de Berulle (+1629). Pe plan ascetic ritual s-au remarcat Congregaţiile mariane ale iezuiţilor lor, ale oratoriilor sfântului Filip Neri, sfântului Ioan Leonardi, Fer. Vincenţiu Pallotta, sfântului Ioan Bosco pentru care devoţiunea mariană era una din coordonatele formaţiei spirituale a tineretului.

În această perioadă nu s-a schimbat în substanţă fizionomia cultului marian, ci a fost o evoluţie naturală a formelor tradiţionale liturgice şi populare prin crearea a noi forme. Din secolul XV, la cele patru sărbători principale vechi se adaugă treptat altele secundare. Unele dintre acestea comemorează evenimente de mai mică importanţă din viaţa Fecioarei, cum ar fi: Sfântul Nume (1513), Aşteptarea Naşterii (1573), Prezentarea la templu (1471), Logodna (1517), Vizita la Elisabeta (1389). Altele preamăresc o virtute specială sau un privilegiu cum ar fi: Rozariul (secolul XIV), Scapularul (1376), Cele şapte dureri (1423), Preasfânta Inimă (1644) etc. Printre acestea a căpătat o importanţă excepţională, după definirea dogmei de către Pius IX (1854) Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Faima ei a crescut şi mai mult după apariţiile Fecioarei la Lourdes (1858), a căror comemorare a fost fixată de Pius X la 11 februarie. Pius XII introduce în 1954 sărbătoarea Mariei Regină. Inflorirea sărbătorilor secundare ale Sfintei Fecioare a dus însă la o anumită umbrire a unora dintre sărbătorile principale.

Devoţiunea Rozariului se îmbogăţeşte şi se perfecţionază cunoscând o amploare extraordinară în special în Germania, unde se adăuga la fiecare Bucură-te Marie, apoi la fiecare decadă, un mister din viaţa lui Isus şi a Mariei. Dominicanii au reuşit să răspândească pretutindeni confraternităţile sfântului Rozariu. Aproape în fiecare biserică se afla o asemenea confraternitate şi un altar al Rozariului. Cea mai veche confraternitate a Rozariului cunoscută, este cea din Köln, întemeiată în 1475; după patru ani de la întemeiere număra 50.000 de membri. Leon XIII a dedicat acestei practici de pietate luna octombrie.

Merită să fie menţionat, de asemenea, cultul special marian practicat în luna mai. Unii liturgişti vor să lege această lună de acele «Ludi Floreales» sau «Florealia», celebrate la Roma începând cu epoca republicană şi continuând în tot Evul Mediu în Italia, în cursul lunii mai; se obişnuia să se împletească ghirlande de flori şi frunze, să se înalţe un copac înalt ca omagiu adus unei tinere care primea titlul de regină a lunii mai. Insă e lucru evident că devoţiunea mariană din luna mai nu are nimic comun cu «Florealia» antică sau medievală. Cele mai vechi menţiuni cu privire la această lună mariană le avem de-abia la începutul secolului XVIII, în Italia. A contribuit mult la răspândirea ei broşura preotului Alfonso Muzzarelli "Luna Mai" (1785) care a apărut în peste o sută de ediţii.

În timpurile noastre, cultul marian a cunoscut în continuare aceeaşi înflorire la toate naţiunile catolice: centrele cele mai importante ale cultului marian sunt: Loudes, Pompei şi Fatima. Biserica i-a dat un impuls substanţial prin definirea dogmatică a Inălţării cu trupul în cer a Sfintei Fecioare de către Pius XII în 1950. In ultimii ani Conciliul II Vatican şi o pleiadă de scriitori inspiraţi au scos şi mai bine în evidenţă rolul care îi revine Mariei în economia mântuirii.

Îmbucurător este faptul că în mediile protestante se înregistrează semne ale unei mai mari înţelegeri a misterului Mariei şi legitimităţii cultului marian.