LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VIII: CICLUL SANCTORAL (PROPRIUM SANCTORUM)

2. Începuturile cultului liturgic

Profunda admiraţie şi pietatea unanimă către Maria din partea celor mai reprezentativi bărbaţi pe care i-a avut Biserica în secolul IV-V au însemnat cel mai puternic bastion împotriva ereziei lui Nestorius, care neagă Maternitatea divină a Mariei şi au dat un nou impuls dezvoltării cultului marian.

O primă consecinţă a fost înmulţirea bisericilor închinate Sfintei Fecioare. Sfântul Ciril din Alexandria (+444) scria: "Bucură-te Marie, Maica lui Dumnezeu, adevăraţii creştini închină numelui tău biserici atât în oraşe, cât şi în sate şi în insule".

La Roma cel mai vechi sanctuar în cinstea Mariei este probabil biserica Sancta Maria in Trastevore, unde predomină elementul oriental.

În Asia Mică s-a înălţat biserica numită să amintească actele Conciliului de la Efes (431) în care Părinţii au definit împotriva lui Nestoriu maternitatea divină a Mariei. Acest glorios eveniment a fost eternizat la Roma de papa Sixt III (432-440) care i-a dedicat Mariei somptuoasa bazilică de pe Esquilin în locul celei liberiene.

"Virgo Maria Tibi Xistus nova templa dicavi digna salutifero munera ventre tuo", ilustrând pe mozaicurile arcului triumfal pincipalele scene ale copilăriei lui Isus, dar în raport cu Maria.

În Palestina, pe vremea episcopului Juvenal (425-458), soţia unui înalt funcţionar roman a înălţat o biserică măreaţă în cinstea Sfintei Fecioare pe drumul dintre Ierusalim şi Betleem. Impărăteasa Pulcheria, împăraţii Zenon şi Iustinian, au ridicat de asemenea sanctuare somptuoase în cinstea Maicii Domnului la Constantinopol şi în Palestina, deoarece, cum notează un cronicar al timpului, aceste sanctuare apără mult mai bine decât fortăreţele, imperiul de năvălirile barbarilor.

La Alexandria biserica patriarhală era dedicată Mariei.

După secolul IV, bisericile mariane se găsesc la tot pasul în Occidentul creştin, în special în ţările mediteraneene în contact mai direct cu Orientul. Galia, Spania, Germania, Italia au dedicat Maicii Domnului unele dintre cele mai vechi şi mai însemnate catedrale ale lor.

Odată cu construirea bisericilor dedicate Mariei a intrat în uzul liturgic cultul icoanelor Sfintei Fecioare. Cea mai veche pe care o cunoaştem este aceea pe care împărăteasa Eudoxia i-a trimis-o de la Ierusalim la Constantinopol cumnatei sale Pulcheria (451) cunoscută sub numele de Odighitria. E atribuită sfântului Luca şi o reprezintă pe Fecioara cu Copilul în braţe. In această epocă în care arta bizantină cunoaşte cea mai mare înflorire, icoanele mariane devin unul din subiectele cele mai îndrăgite de către artişti. Icoana Maicii Domnului era nelipsită din casele credincioşilor şi din chiliile călugărilor; în faţa ei anahoreţii ţineau permanent candela aprinsă; se găsea până şi în închisori şi pe steagurile războinicilor.

În Occident, icoanele Maicii Domnului chiar dacă nu au cunoscut popularitatea Orientului, s-au bucurat totuşi de o veneraţie indiscutabilă. Deşi avem două fresce reprezentând-o pe Maria din secolul V-VI, cea mai celebră rămâne cea din bazilica papei Xist, cunoscută sub numele de «Theotokos». Aparţine secolului VI, dar putem presupune că este o copie a imaginii orientale.

Nu avem date pozitive cu privire la trăsăturile fizice ale feţei Sfintei Fecioare, nici icoana atribuită sfântului Luca nu prezintă garanţii indiscutabile de autenticitate. Anonimul din Piacenzza, care în 570 a vizitat Tara Sfântă notează în relatarea sa, că nicăieri ca la Nazaret nu a văzut femei atât de frumoase şi graţioase. Având în vedere că Maria a aparţinut aceluiaşi tip etnic, e lucru evident că ea a fost frumoasă şi din punct de vedere fizic. De aceea artiştii nu au greşit realizând la Sfânta Fecioară chipul cel mai frumos de femeie din toate chipurile câte au fost pictate vreodată. Dar în realizarea trăsăturilor feţei Sfintei Fecioare trebuie ţinut cont de mentalitatea, caracterul şi gustul predominant al timpului. Astfel arta bizantină o reprezentă de preferinţă pe Maria ca împărăteasă, alături de Isus, stăpânitorul lumii; arta romanică şi gotică în general, o prezintă într-un moment de duioşie maternă faţă de Copil; renaşterea o reproduce în liniile maiestuoase ale frumuseţii pure, clasice, antice; arta modernă, mai eclectică, scoate în evidenţă în general rolul important pe care Maria l-a avut în calitate de cooperatoare a lui Isus, în opera de mântuire a lumii Sentimentele de adevărată şi fiiască pietate pe care aceste imagini le inspirau inimilor credincioşilor le putem cunoaşte, de pildă, dintr-o scrisoare atribuită papei Grigore II (715-731) în care citim: "In faţa unei imagini a Domnului noi spunem: «Doamne Isuse, grăbeşte să ne vii în ajutor şi mântuieşte-ne!», în timp ce, lângă o imagine a Maicii sale noi ne rugăm: «Sfântă Maică a lui Dumnezeu, mijloceşte pentru noi la Fiul tău, ca să ducă la mântuire sufletele noastre!»".

O altă consecinţă a mişcării ascetico-teologice care, în secolul IV-V a contribuit la o mai bună scoatere în evidenţă a figurii Sfintei Fecioare, a fost înscrierea numelui ei în diptice, în formularele liturgice şi în introducerea unui ciclu de sărbători în cinstea ei.

Nu ştim cu exactitate când a început să fie pomenit numele Maicii Domnului la liturghie. E foarte probabil că expresia din Canon: "Communicantes... gloriosae semper Virginis Mariae, Genitricis Dei et D.N. Iesu Christi" cuvintele «semper Virginis» au fost introduse în jurul anului 383, ca protest împotriva lui Elvidiu, iar cuvintele «Genitricis Dei (Theotbkos) et Domini Nostri Iesu Christi» au fost adăugate la puţin timp după Conciliul din Efes (431).

Tot Orientul este cel dintâi care a produs în liturgie formule în cinstea Sfintei Fecioare: să amintim antifonul "Sub tuum praesidium" compus în vremea prigoanei lui Decius (250) şi pe care îl găsim deja într-un papirus copt din secolul III; din Orient acest antifon a trecut apoi în liturgia romană şi cea ambroziană.

De asemenea mai putem aminti faimosul imn - "Acatistul Maicii Domnului", compus la Bizanţ în 626, cu ocazia eliberării acestei cetăţi pe vremea lui Heracliu. E vorba de un poem liturgic având 24 de strofe pe tema Bunei Vestiri, care se încheie cu un splendid cor de laude în cinstea Fecioarei, cântate cu o înflăcărare incomparabilă.

În ceea ce priveşte sărbătorile mariane, primele indicii le găsim în Siria la sfârşitul secolului IV. Pare lucru dovedit că cea mai veche sărbătoare mariană s-a născut la Antiohia către anul 370, având drept obiectiv, nu vreun episod din viaţa Mariei, ci fiind o comemorare de ordin general al virtuţilor ei, în special al integrităţii ei feciorelnice. Avem mărturii directe în acest sens în imnurile lui Balai, scriitor sirian din jurul anului 400 şi în celebrul discurs al lui Proclus ţinut la Constantinopol în 429 în ziua dedicată în întregime, după mărturisirea lui, preamăririi Maicii lui Dumnezeu şi a fecioriei ei neatinse. Sărbătoarea se ţinea, după toate probabilităţile, imediat după Crăciun, pe 26 sau 27 decembrie. Si astăzi în ritul sirian se celebrează la 26 decembrie sărbătoarea "De laudibus Deiparae".

În Occident Nathalis Mariae din ziua de Anul Nou, apoi Dormitio B.M., Buna Vestire şi Naşterea au fost sărbătorile cele mai vechi împrumutate din biserica bizantină.

Papa Sergiu a dat o solemnitate şi o strălucire deosebită acestor patru sărbători mariane adăugându-le câte o procesiune.

De la bun început sărbătorile în cinstea Maicii Domnului în substanţă erau identice cu aniversările martirilor. Din lucrarea apocrifă "De Transitu B.M." (secolul VI), care ne prezintă o frumoasă descriere a solemnităţii de la 15 august, celebrată în Siria, aflăm că celebrarea consta în oferirea de bucate, cântări, lecturi din Sfânta Scriptură, citirea povestirii «Transitus», după care se celebra Euharistia. Nu se aminteşte de o vigilie în noaptea precedentă, dar acest lucru e de presupus.