LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VII: TIMPUL "PER ANNUM"

6. 14 septembrie. Inălţarea Sfintei Cruci

Crucea era prea legată de misterul mântuirii noastre ca să nu-şi atragă foarte curând omagiul şi veneraţia primelor generaţii creştine, Crucis religiosi cum numea Tertullian aceste generaţii. Crucea era simbolul lui Cristos, semnul Fiului omului, cum se exprimase el însuşi. In primele trei veacuri, cât era încă în vigoare pedeapsa cu moartea prin răstignire până la abolirea ei de către Constantin cel Mare, deoarece aveau sub ochii lor spectacolul oribil al răstignirii, creştinii simţeau oroare în a-l prezenta grafic pe Cristos răstignit. Prima reprezentare grafică a răstignitului datează din secolul III şi a fost descoperită în 1856 pe Colina Palatină, la Roma, dar nu e lucrarea unei mâini creştine, ci o blasfemie adusă lui Cristos de un păgân: pe cruce e răstignit un asin.

În secolul IV găsim crucea gravată pe monumente ca o pecete creştină, dar mai ales în faţa crucii pictate sau aplicate pe perete, spre răsărit, asceţii din vechime obişnuiau să se roage. In Faptele martirilor Hiparh şi Filoteu (secolul IV) găsim scris: "Erat illis in aedibus eiusdem Hipparchi conclave commode extructum, crucemque pinxerat in orientali eiusdem pariete. Ibi ante crucis imaginem, converso ad orientem ore, Dominum I.C. quotidie septies adorabant".

Evreii aveau de asemenea obiceiul de a se ruga cu faţa spre Ierusalim. Direcţia spre răsărit, spre Ierusalim unde se afla lemnul crucii, avea o semnificaţia escatologică pentru creştini: crucea le amintea nu numai venirea lui Cristos pentru a înfăptui judecata universală în locul în care se înălţase, dar şi victoria sa finală asupra tuturor creaturilor.

O nouă fază în istoria cultului Sfintei Cruci s-a deschis la Ierusalim la sfârşitul secolului IV, odată cu găsirea şi arătarea publică a lemnului crucii şi cu răspândirea relicvelor din acest lemn la multe biserici din Orient şi Occident. Crucea lui Cristos a fost găsită într-o zi de 14 septembrie; cu privire la anul şi împrejurările descoperirii ei planează încă nesiguranţa. Invăţătura lui Addai - lucrare apocrifă - susţine că ea a fost aflată pe vremea lui Tiberiu, pe când era episcop la Ierusalim sfântul Iacob; Cronica Alexandrină notează data de 14 septembrie 320; Etheria presupune că acest lucru s-a petrecut înainte de anul 335, an în care au fost sfinţite cele două bazilici ale lui Constantin: Anastasis şi Martyrion: "Et ideo propter hoc ita ordinatum est, ut quando primum sanctae Ecclesiae asupra scriptae consecrabantur, ea dies esset qua Crux Domini fuerat inventa, ut simul omni laetitia eadem die celebrarentur". Insă Eusebiu, care a luat parte la sfinţirea acestor biserici şi vorbeşte despre acest eveniment în "Vita Constantini" scrisă în 337, nu face nici o aluzie la descoperirea Sfintei Cruci. Prima dată sigură ne-o oferă sfântul Ciril din Ierusalim, care în a 13-a Cateheză anagotică ţinută în 347, vorbeşte despre larga răspândire a relicvelor Sfintei Cruci: "Si nunc negavero (că Isus Cristos a fost răstignit) arguet me iste Golgothas, cui nunc omnes proxime adsistimus, arguet me Crucis lignum, quod per particulas ex hoc loco per universum iam orbem distributum est".

Cu privire la împrejurările găsirii ei, de asemenea nu avem informaţii precise. In general i se atribuie descoperirea Sfintei Cruci sfintei Elena, mama lui Constantin cel Mare. Aceasta, în timpul pelerinajului făcut în Tara Sfântă în anul 326, ar fi dat porunca să fie distrus un templu al lui Venus construit pe Calvar şi în locul lui să se construiască o bazilică măreaţă. Cu această ocazie s-ar fi făcut săpături şi cercetări amănunţite şi s-ar fi descoperit trei cruci; Cum să se afle care era a lui Cristos? S-au atins cu ele o bolnavă. La atingerea uneia din ele bolnava s-a vindecat pe loc; crucea lui Cristos a fost astfel identificată. Insă Eusebiu, deşi aminteşte de această călătorie a împărătesei la locurile sfinte şi de darurile bogate făcute bisericilor ridicate de fiul ei, nu spune nici un cuvânt că ar fi avut vreun rol în descoperirea Sfintei Cruci. Etheria de asemenea aminteşte simplu faptul că sfânta cruce a fost descoperită, dar nu face nici o aluzie la sfânta Elena. In secolele IV-V circulau o mulţime de legende cu privire la descoperirea Sfintei Cruci. Una dintre ele, de origine siriană, relatează că sfânta Elena a adunat la Ierualim 500 de evrei ca să descopere unde a fost ascunsă crucea, dar neputând să scoată nimic de la ei, a căutat alţii, printre care pe un oarecare Iuda; acesta printr-o tradiţie familială primită de la strămoşul său Zaheu, cunoştea secretul. După şapte zile de înfometare a indicat locul. Crucea adevărată a putut fi identificată de celelalte prin faptul că atingând o femeie moartă a înviat-o. Iuda se converteşte, ia numele de Kiriakos şi e făcut episcop.

Nu avem motive să ne îndoim că faptul în sine al descoperirii Sfintei Cruci a fost un eveniment istoric; însă el a fost înconjurat cu multe detalii legendare.

Iniţial sărbătoarea de la 14 septembrie se ţinea numai la Ierusalim, unde a cunoscut curând o importanţă extraordinară. Etheria ne-a lăsat o interesantă descriere din care rezultă că sărbătoarea de la 14 septembrie era aşezată pe acelaşi plan cu Paştele şi Epifania. Iată descrierea ei:

"Dedicarea acestei sfinte biserici (Martyrion şi Anastasis) se celebrează cu cea mai mare onoare, deoarece crucea Domnului a fost regăsită în aceeaşi zi... Aşadar când vin zilele, mai întâi încep să alerge mulţimile de călugări din diferite provincii, adică din Mesopotamia, Siria, Egipt şi Tebaida, unde trăiesc foarte mulţi monahi; căci nu există unul care în acea zi să nu meargă la Ierusalim pentru a lua parte la o bucurie atât de mare şi la zile atât de strălucite; chiar şi mirenii, fie bărbaţi, fie femei, se adună din toate provinciile la Ierusalim. Episcopii, când sunt puţini, sunt peste 40 sau 50; şi cu ei sunt mulţi clerici ai lor. Si ce mai e încă? Cine nu a participat la o sărbătoare atât de mare, fără să fi fost împiedicat de o necesitate adevărată consideră că a comis păcat grav. In aceste zile bisericile sunt împodobite ca la Paşti şi la Epifanie".

Cu această ocazie se arată poporului lemnul Sfintei Cruci. Iniţial sărbătoarea a avut ca obiect principal aniversarul dedicării celor două bazilici, iar cu scop secundar arătarea crucii. Curând rolurile s-au inversat, al doilea s-a accentuat iar cel dintâi a fost uitat complet pentru a rămâne o sărbătoare a Sfintei Cruci. Deja din secolul VI, sărbătoarea a primit titlul: Exaltatio praeclarae Crucis. De la Ierusalim solemnitatea s-a răspândit cu uşurinţă la multe biserici ale Orientului, mai ales la cele care au putut obţine relicve ale Sfintei Cruci. La Roma sărbătoarea s-a introdus înaintea pontificatului papei Sergiu (687-701), fiind o imitaţie a sărbătorii de la Ierusalim.

La Roma o relicvă a Sfintei Cruci ajunsese de pe vremea lui Constantin. Liber Pontificalis notează: "Eodem tempore fecit Constantinus Augustus basilicam in palatio Sessoriano, ubi etiam de ligno S. Crucis Domini nostri Iesu Christi posuit". Sessorium era reşedinţa împărătesei Elena.

Când în anul 635 lemnul crucii a fost recuperat din mâinile perşilor în urma victoriei repurtate de împăratul Heraclius, devoţiunea către Sfânta Cruce a cunoscut o nouă înflorire în lumea creştină, în special la latini. Probabil că acest fapt a determinat o sistematizare mai precisă a acestei sărbători la Roma.