LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VII: TIMPUL "PER ANNUM"

3. Solemnitatea Prea Sfintei Inimi a lui Isus.

În Scrisoarea Apostolică "Investigabiles divitias Christi" din 6 februarie 1965, papa Paul VI scrie:

"Dorim ca la toate categoriile de credincioşi să li se explice în modul cel mai potrivit şi complet adâncile şi tainicile temeiuri doctrinale, care ilustrează infinitele comori ale iubirii Inimii Sfinte; şi să li se arate funcţiile sacre deosebite care să înflăcăreze tot mai mult evlavia pentru un atare cult, demn de cea mai înaltă consideraţie, în scopul de a obţine ca toţi creştinii, animaţi de noi dispoziţii sufleteşti, să dea cinstea cuvenită acestei Inimi dumnezeieşti, să repare nenumăratele păcate cu dovezi tot mai fervoroase de supunere şi să-şi conformeze întreaga viaţă cu preceptele iubirii adevărate, ceea ce înseamnă împlinirea legii. Si fiindcă sfântul Conciliu Ecumenic recomandă cu căldură exerciţiile de pietate ale poporului creştin... mai cu seamă când sunt făcute din voinţa Scaunului Apostolic" (Constituţia liturgică 13) ni se pare că această formă de devoţiune trebuie recomandată în cel mai înalt grad: de fapt... ea constă în esenţă în adorare şi ispăşirea adusă cum se cuvine lui Cristos; şi e întemeiată, mai presus de toate, pe misterul sublim al Euharistiei".

Cultul Sfintei Inimi a lui Isus nu s-a născut, cum s-ar putea crede, în secolul al XVII, în urma revelaţiilor sfintei Maria Alacoque, dar trebuie mers cu câteva secole mai în urmă la scriitorii mistici medievali, germani şi francezi (printre aceştia din urmă se numără în special sfântul Bernard) care au sădit în suflete evlavia pentru patima lui Cristos, scoţându-i în relief scenele mai dureroase mai cu seamă rănile mâinilor, ale picioarelor, a coastei şi a inimii străpunse de suliţa centurionului roman.

Devoţiunea către Inima străpunsă a lui Isus e semnalată pentru prima dată în Flandra, la fericitele Maria d'Oignies şi Lutgarda d'AgwiPres, pentru a se răspândi apoi prin sfânta Mechilda şi Gertruda (+1302) în Germania, la mănăstirile dominicane şi carteziene din Colmar, Trier, Strasbourg, Köln, iar din mănăstiri trasmiţându-se apoi la popor. In Italia a contribuit mult la răspândirea acestei evlavii ordinul franciscan, cu sfântul Bonaventura (+1274), sfânta Margareta de Cortona şi sfânta Angela de Foligno (+1309) cu celebra "Cartea vedeniilor".

Iată cum vorbea marele mistic - sfântul Bonaventura, despre Inima lui Isus:

"Deoarece am venit la Preadulcea Inimă a lui Isus şi pentru că e bine să rămânem în ea, să nu ne îndepărtăm de ea căci e scris: "Cei care se îndepărtează de tine vor fi scrişi în ţărână (Ier 17, 13). Dar ce se întâmplă cu cei care se dăruiesc? Tu însuţi, Doamne, ne înveţi în această privinţă, căci tu le-ai zis celor care se apropie de tine: "Bucuraţi-vă, căci numele voastre sunt scrise în cer" (Lc 10, 20). Noi vrem, aşadar, să ne apropiem de tine, să tresăltăm de veselie şi, amintindu-ne de Inima ta, să ne bucurăm întru tine. Ah, cât este de bine şi de plăcut să locuieşti în această Inimă! Inima ta e o comoară mare, e o perlă preţioasă, o bune Isuse. Cine va arunca această perlă? Mai curând voi părăsi toate perlele, voi schimba toate gândurile şi afecţiunile mele ca să o dobândesc; voi arunca toată inteligenţa mea în Inima lui Isus şi nu voi cunoaşte nici o dezamăgire; ea mă va hrăni".

De asemenea sfânta Angela de Foligno în "Cartea vedeniilor" notează: "Am fost răpită în extaz într-un loc unde mi-a fost arătată Inima lui Cristos şi am auzit aceste cuvinte: «Iată locul fără minciună unde totul este adevăr»".

Imnurile compuse în cinstea Inimii lui Isus cunoşteau o largă circulaţie în rândul poporului în această perioadă. Faimos era, de pildă, imnul compus de fericitul Herman, arhiepiscopul de Koln, din care reproducem o strofă:

Summi Regis Cor, aveto,
Te saluto corde laeto;
Te completi me delectat
Et hoc meum Cor affectat
Ut ad te loquar, animas.

Nu lipseau nici imaginile care reprezentau această Inimă deschisă de suliţă; ea avea deasupra inscipţia «IHS», sau era înconjurată de flăcări, sau era flancată de două mâini şi de două picioare străpunse.

De la jumătatea secolului XIV până la sfârşitul secolului XV, devoţiunea către Inima lui Isus a cunoscut o perioadă de declin.

La începutul secolului XVI, cunoaşte din nou o înflorire care o va face să se răspândească în toată lumea catolică şi să primească recunoaşterea oficială a liturgiei.

Acest lucru s-a petrecut în special în Franţa. Ii revine sfântului Ioan Eudes (1601-1680) onoarea de a fi inaugurat cultul Sfintei Inimi. Prin decretul din 8 martie 1670 dat de episcopul de Rennes, sfântului Ioan Eudes a obţinut autorizaţia de a celebra solemn, în fiecare an la 30 august, sărbătoarea Sfintei Inimi în comunităţile congregaţiei întemeiate de el, folosind oficiul şi liturgia compuse de el. La data amintită, sfânta Maria Margareta Alacoque nu intrase încă în mănăstirea din Paray-le-Monial.

Exemplul epsicopului de Rennes a fost imediat urmat de alţi episcopi din Franţa, Germania şi Italia.

La popularizarea cultului către Sfânta Inimă înfăptuită de comunităţile eudiene s-a adăugat ulterior contribuţia la fel de eficientă a mănăstirii Paray-le-Monial, ca urmare a revelaţiilor pe care Cristos le-a făcut sfintei Maria Margareta Alacoque (+1690), călugăriţa vizitandină. De aici s-au îndreptat către Sfântul Scaun primele propuneri de a se orândui pentru Biserică o sărbătoare în cinstea Inimii lui Isus. Aceste cereri s-au făcut în repetate rânduri: în 1687, 1697, 1729 promotorul credinţei fiind cardinalul Prosper Lambertini, viitorul papă Benedict XIV (1740-1758), dar toate au avut răspuns negativ; problema nu se maturizase suficient. O nouă iniţiativă a fost luată de episcopii polonezi şi de data aceasta cu succes; în 1765 papa Clement XIII a aprobat sărbătoarea pentru Polonia şi Confraternităţile având ca patron Inima lui Isus.

Nouă ani mai târziu, în 1856, la insistenţele lui Don Gueranger de la Solesmes, papa Pius IX a extins sărbătoarea Inimii lui Isus la întreaga Biserică, fixând-o pentru ziua de vineri, după octava Trupului Domnului.

Leon XIII în 1899 a consacrat întregul neam omenesc Inimii lui Isus.

Pius X a prescris ca această consacrare să se repete în fiecare an în sărbătoarea Inimii lui Isus.

Pius XI în 1928 a introdus un formular nou pentru oficiu şi liturghie compus de benedictinul Henric Quentin.

Litania în cinstea Inimii lui Isus, având numărul simbolic de 33 de invocaţii, a fost compusă în anul 1691 de P. Galifet.