LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VI: TIMPUL PASCAL

4. Timpul pascal. Rogaţiunile şi cele patru anotimpuri

Normele care reglementează anul liturgic prescriu:

"Cele 50 de zile care se scurg de la Duminica Invierii şi până la Duminica Rusaliilor se celebrează în veselie şi bucurie ca o singură zi de sărbătoare, ca "duminica mare". Acestea sunt zilele în care se cântă în mod cu totul special Aleluia".

Desfiinţându-se la ultima reformă liturgică octava Rusaliilor s-a revenit la vechea disciplină, adică la numărul de 50 de zile al timpului pascal, acesta încheindu-se în ziua de Rusalii după «nona».

La început timpul pascal se numea Quinquagesima sau Quinguagesima paschalis sau Quinquagesima laetitiae sau simplu Pentecostes de la greccesul ??????????? care înseamnă 50 de zile, după cum notează Tertullian într-o frază celebră: "Excerpe (o christiane) singulas solemnitates nationum et in ordinem texe, pentecosten implere non poterunt"

E foate probabil că Biserica primară dacă nu cumva chiar apostolii, după cum opinează sfântul Ambroziu, s-au inspirat din perioada similară a anului liturgic iudaic, dar bineînţeles, cu o semnificaţie substanţial diferită faţă de cea a Vechiului Testament.

Primele atestări pozitive sunt foarte vechi. Scrisoarea apocrifă "Epistola Apostolorum" (130-140) prezintă această perioadă de 50 de zile a timpului pascal ca un timp de aşteptare a paruziei Domnului. "Acta Pauli", sfântul Irineu, Tertullian, Origene ne informează clar că, pe vremea lor, această perioadă era considerată deosebit de solemnă, era o sărbătoare continuă petrecută în mijlocul celei mai intense bucurii; în fiecare zi se celebra liturghia, răsuna cântecul triumfal "alleluia", creştinii se rugau stând în picioare, postul era interzis cu desăvârşire. Sfântul Maxim din Torino (+450) rezumă astfel caracteristicile timpului pascal:

"Per hos quinquaginta dies nobis est iugis et continuata festivitas, ita ut hoc omni tempore neque ad observandum indicemus ieiunia, neque ad exhorandum Deum gentibus succedamus... instar Dominicae, tota quinquaginta curricula celebrantur, et omnes isti dies veluti dominici deputantur... Sic enim disposuit Dominus, ut sicus eius passione in quadragesimae ieiuniis contristaremur, ita eius resurrectione in quinquagesima laetaremur".

În mod special au fost invitaţi să se asocieze la această bucurie pascală martirii care, urmându-l pe Cristos în moarte, era normal să-l urmeze şi în mărirea învierii sale. "Qui toleraverunt mala propter Christum, scrie pseudo Ambroziu, debent gloriam habere cum Christo... Eadem ratio martyres suscitat quae et Dominum suscitavit". După cum misterul morţii lui Cristos era celebrat în mod diferit decât cel al învierii, tot aşa s-a întâmplat şi cu martirii. Dacă liturgia martirilor în celelalte timpuri liturgice cuprinde expresii care evocă suferinţele şi moartea precum: suffert tentationem... probatus fuerit... certavit usque ad mortem, în timpul pascal ele evocă triumful şi mărirea din cer: lux perpetua... laetitia sempiterna... gaudium et exultationem... coronavit eos in die solemnitatis et laetitiae.

Duminicile timpului pascal îşi au denumirea în general după primul cuvânt al introitului. Astfel prima duminică este intitulată Quasi modo, iar ultima înainte de Rusalii, De rosa; această ultimă denumire provine de la faptul că în această zi la Roma, din înaltul cupolei Panteonului unde se ţinea staţiunea, se arunca asupra poporului o ploaie de trandafiri, simbol al apropiatei celebrări a Duhului Sfânt. Bucuria quinquagesimei pascale era întreruptă de procesiunile solemne de pocăinţă stabilite în mod oficial de Biserică pentru această perioadă; e vorba de litania majoră care avea loc la 25 aprilie, adică în sărbătoarea sfântului Marcu şi litaniae minores care se ţineau în cele trei zile care preced sărbătoarea Inălţării Domnului.

Litania maior, astfel nimită deja de sfântul Grigore cel Mare, spre a deosebi de altele de mai mică importanţă. Este de origine curat romană şi trebuie pusă în legătură cu străvechile precesiuni păgâne numite ambarvalia care se făcea pe câmpii, primăvara spre a implora de la zei recolta bogată pentru semănături. Cea mai importantă procesiune ambarvalia a păgânilor era aceea de la 25 aprilie. Procesiunea străbătea via Flaminia, Via del Corso de azi, şi ajungea la podul Milvius, la o pădurice sacră unde Flamen Quirinalis jertfea zeului Robigus măruntaiele unui câine şi ale unei oi. Papa Liberiu (352-366) pentru a extirpa această ceremonie foarte puternic înrădăcinată în popor a transformat-o într-un rit creştin, menţinând vechiul itinerar al procesiunii, dar înlocuind jertfa păgână cu o staţiune solemnă la bazilica sfântului Petru.

Această litanie nu şi-a pierdut niciodată caracterul ei penitenţial de la început.

În secolul XII marea litanie romană nu-şi pierduse nimic din vechea ei splendoare. Papa, cum episcopis, cardinalibus universis et aliis ordinibus, cu crucea procesională în frunte porneau desculţi de la Lateran; pe traseu se opreau câteva clipe pentru odihnă la bisericile pe care le găsea în cale şi se îndreptau spre sfântul Petru unde, ablutis pedibus, se celebra Sfânta Liturghie.

Litaniae minores sunt atribuite sfântul Mamert, episcop de Vienne, în Galia, care în jurul anului 470, în urma unui cutremur de pământ şi a altor calamităţi naturale care s-au abătut asupra acelei regiuni "appropinquanta ascensione Domini, indixit ieiunium triduanum in populo cum gemitu et contritione, însoţit de o procesiune litanică ce avea ca destinaţie diferite biserici ale oraşului. De aici s-au răspândit pretutindeni încât, numai după câţva ani, sfântul Cezar de Arles (+543) afirmă: "istos tres dies regulariter in toto mundo celebrat Ecclesia"; expresia este evident hiperbolică, deoarece la Roma s-au introdus abia la începutul secolului al IX-lea sub influenţa curţii imperiale a francilor. In aceste zile se postea ca în cvadragesimă, iar scavilor li se interzicea să muncească. Odată introduse, aceste procesiuni rogaţionale au devenit ceremonii liturgice foarte importante şi extrem de îndrăgite de popor. Toată lumea, regi, principi, funcţionari, obligatoriu luau parte la aceste procesiuni într-o atitudine de penitenţă severă, uneori cu picioarele goale, îmbrăcaţi în ciliciu, cu cenuşă pe cap. De aceea în unele biserici, ca de pildă la Milano, procesiunea începea cu binecuvântarea şi impunerea cenuşii.

Procesiunea începea dimineaţa şi traseul era foarte lung, cu opriri la diferite biserici întâlnite în cale unde se citeau lecturi foarte lungi din Sfânta Scriptură. La ultima staţiune se celebra liturghia şi înceta postul. Intoarcerea acasă se făcea seara.

Pe parcursul procesiunii, iniţial se cântau psalmi, iar ulterior s-au introdus litaniile tuturor sfinţilor.

Vechile cărţi liturgice conţin mai toate, şi rugăciuni speciale prin care se cere binecuvântarea lui Dumnezeu asupra roadelor pământului.

Ici-colo s-au introdus la aceste rogaţiuni obiceiuri puţin stranii. De pildă, în Liguria şi în alte părţi se purta aşa - numitul "Draco", adică un steag având pe el pictat un balaur, figura diavolului. In prima zi steagul era purtat cum cauda erocta, adică drept; a doua zi - cum cauda aliquantulum inclinata, pentru a arăta că rugăciunile credincioşilor începeau să clintească din loc îndurarea lui Dumnezeu şi să aplece orgoliul Satanei; a treia zi - cum cauda planissimo - spre a arăta că diavolul era complet aruncat la pământ. Ca atare, în prima zi steagul era purtat în fruntea procesiunii, a doua zi - în mijlocul procesiunii, a treia zi - în urma ei. In unele locuri, de pildă la Padova, în a treia zi era aruncat în râu.

Actualul calendar general roman, tratând despre rogaţiuni, pune alături şi "quattuor tempora", cele patru anotimpuri: e vorba de trei zile de post şi pocăinţă: miercuri, vineri şi sâmbătă, la începutul fiecărui anotimp. Cum au apărut, se discută încă între liturgişti: se presupune că sunt zile de post preluate din iudaism, deoarece referitor la ele, sfântul Leon cel Mare spune într-o omilie: "Quod fuit ante iudaicum vestra fiat observantia christianum".

Mai probabil au fost nişte înlocuiri creştine ale unor solemnităţi păgâne cunoscute sub numele de "feriae messis", "feriae vindemiales" şi "feriae seminativae", care erau celebrate în ordine în iunie-august după recoltarea grâului, în septembrie după culegerea strugurilor şi în decembrie - în perioada însămânţărilor. Erau sărbători ale recoltei destinate să atragă binecuvântarea zeilor asupra roadelor pământului şi să li se aducă mulţumiri pentru recoltele bune. Nu aveau dată fixă: erau anunţate de Pontifi în fiecare an. Au fost preluate de creştinism exact cu aceleaşi scopuri. Iniţial nu aveau nici în biserică date fixe, dar în cele din urmă s-au stabilit astfel: iarna în săptămâna a-III-a a Adventului, primăvara în prima săptămână a Postului Mare, vara în octava Rusaliilor şi toamna în săptămâna a-III-a a lunii septembrie. Tot în aceste zile s-a introdus practica de a se face hirotonirile.

Referitor la rogaţiuni şi la cele patru anotimpuri, actualele norme liturgice stabilesc următoarele:

Litania majoră este suprimată.

Litaniae minores sau rogaţiunile nu sunt suprimate propiu-zis, după cum nu sunt suprimate nici quattuor tempora. Dar cum ele sunt destinate pentru a cere binecuvântarea holdelor, pentru a aduce mulţumiri lui Dumnezeu, ori pentru îndepărtarea anumitor calamităţi şi pericole, evident că nu e nimerit ca ele să se ţină la date fixe în întreaga Biserică, făcându-se abstracţie de zona geografică, sat-oraş, situaţie locală.

De aceea Conferinţele episcopale sunt competente să reglementeze disciplina lor; să stabilească data lor, durata (o zi sau mai multe), modul în care să se celebreze, ţinându-se cont de situaţiile locale. Insă liturghiile proprii rogaţiunilor şi celor patru anotimpuri nu se mai găsesc îm Proprium de tempore, ci între liturghiile votive. Prin aceste măsuri Biserica nu a voit să le desfiinţeze, ci să le facă mai practice şi mai eficiente, de aceea noul calendar roman notează: "In aceste timpuri în care toţi oamenii simt problemele grele ale păcii, dreptăţii, foamei, ciclul penitenţial şi de caritate creştină legat de cele patru anotimpuri trebuie să-şi recapete forţa de la început. De aceea se cuvine ca în fiecare regiune, avându-se în vedere împrejurările şi obiceiurile locurilor, să se găsească o cale corespunzătoare pentru ca liturgia celor patru anotimpuri să fie păstrată şi să fie dedicată serviciului carităţii".