LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VI: TIMPUL PASCAL

1. Data sărbătorii Paştelui

Prima parte a problemei care a agitat lumea creştină a fost o problemă liturgică: data celebrării Paştelui. Cei mai vechi scriitori creştini (Tertullian) prin cuvântul Paşti indică fie moartea, fie învierea Domnului în funcţie de etimologie: Pascha = Passio sau: Pascha = Transitus = trecerea de la moarte la viaţă.

Deja din secolul I, întreaga Biserică era de acord că trebuie să celebreze aniversarul morţii răscumpărătoare şi pe cel al învierii lui Cristos, adică Pascha nostrum, Paştele creştin care a înlocuit Paştele iudaic; cât priveşte data, însă, nu exista uniformitate completă.

Erau în vigoare două tradiţii; cea asiatică şi cea romană. Comunităţile din Asia Mică, considerând că ţin tradiţia apostolilor Filip şi Ioan, celebrau Pascha crucifixionis (patima Domnului) la 14 nissan, exact când cădea Paştele evreilor, în orice zi a săptămânii ar fi căzut, ceea ce făcea ca mulţi să urmeze ritul iudaic, inclusiv jertfirea mielului pascal. Nu ştim când sărbătoreau învierea (Pascha resurrectionis). Postul se încheia la 14 nisan. Bisericile occidentale, în schimb, urmau tradiţia romană atribuită sfântului Petru. Tineau cont de 14 nisan, zi în care comemorau patima, dar comemorau întotdeauna Invierea în duminica succesivă, când încheiau postul. Din cele două elemente ale unicului mister pascal, Roma accentua învierea, bisericile din Asia patima.

Din această diversitate de tradiţii s-au născut curând neînţelegeri. S-au accentuat către anul 150 pe vremea papei Anicet. Sfântul Policarp vine de la Smirna la Roma, încercând să-l convingă pe papa că unica uzanţă admisibilă e cea orientală. Nu reuşeşte; se despart totuşi, în relaţii bune. Polemica devenea tot mai vie, dificultăţile tot mai mari. Papa Victor intervine energic spre a pune capăt discuţiilor. Sinoadele ţinute, marea majoritate a episcopilor au adoptat uzanţa romană. Episcopii din Asia Mică s-au opus; papa e gata să-i separe de la comuniunea bisericească. La intervenţia sfântului Irineu, papa renunţă la această măsură drastică; cu toate acestea, e sigur că asiaticii au sfârşit prin a adopta uzanţa romană.

Odată ce toată lumea a căzut de acord ca Pascha resurrectionis să se celebreze duminica, rămânea de stabilit în care duminică să se celebreze. Aici controversa pascală intră în a doua fază.

Bisericile din Siria în frunte cu cea din Antiohia, au adoptat modul de a calcula al evreilor, astfel încât Paştele cădea întotdeauna în duminica imediat următoare lui 14 nisan.

În schimb, la Alexandria şi la Roma o asemenea atârnare de practica evreiască părea umilitoare; ca atare, începând cu secolul III, aceste biserici au recurs la nişte calcule proprii pentru a fixa data Paştelui, independent de sistemul evreiesc, în aşa fel încât sărbătoarea să nu cadă înainte de echinocţiul de primăvară. Alexandrinii fixaseră echinocţiul la 21 martie, iar romanii la 18 martie: motive de certuri infinite care dădeau ocazie păgânilor să râdă de creştini. Intervenţia Conciliului din Niceea (325) a fost binevenită. Conciliul a hotărât următoarele:

- Paştele trebuie să cadă întotdeauna duminica.

- Nu va fi celebrat niciodată cu Paştele iudaic; când cade odată cu acesta, se amână cu o săptămână.

- Se fixează în prima duminică după 14 nisan, dar calculat nu după sistemul iudaic, ci după un sistem care să nu permită să cadă înainte de echinocţiu.

Echinocţiul de la Alexandria sau cel de la Roma? Conciliul nu se pronunţă, dar e sigur că e preferat cel de la Alexandria, de vreme ce părinţii conciliului încredinţează episcopilor de Alexandria misiunea de a anunţa în fiecare an data Paştelui Scaunului apostolic, pentru ca acesta să-l transmită apoi bisericilor din Occident.

Din păcate, eforturile părinţilor de la Niceea nu au dat practic rezultatele aşteptate. Divergenţele au continuat şi, la numai un an de la conciliu, romanii şi alexandrinii ţineau Paştele în zile diferite. Divergenţele au continuat, cu toate eforturile ulterioare de unificare.

În 526 Dionisie cel Scurt a reuşit să compună pentru latini un tabel pascal cu un ciclu de 19 ani care se potrivea cu cel alexandrin. Acest sistem s-a impus încetul cu încetul astfel încât în secolul VIII toate bisericile latine celebrau Paştele la aceeaşi dată.

Deoarece data paştelui poate oscila foarte mult, a fost în secolul V-VII o largă mişcare de a stabili această sărbătoare la o dată fixă. Astfel în Gallia s-au ales zilele de 25 şi 27 martie pentru patima, respectiv învierea Domnului deoarece, conform unor scriitori vechi ca Tertullian, Ipolit, Epifaniu, acestea ar fi zilele aniversare ale celor două evenimente. Aceste iniţiative nu au găsit ecou prea mare; de aceea nu au avut urmări.

În timpurile noastre sărbătorirea în aceeaşi zi a Paştelui în bisericile orientale şi cele latine e mai dorită ca oricând.

Conştient de acest lucru Conciliul II Vatican prevede în Adaosul la Constituţia Liturgică:

"Sfântul Conciliu nu are nimic împotrivă ca sărăbătoarea Paştelui să fie fixată într-o anumită duminică din calendarul gregorian, cu condiţia să se facă cu consimţământul celor care sunt interesaţi în această problemă, în special a fraţilor separaţi de la comuniunea cu Scaunul Apostolic".

Iar în Decretul Orientalium Ecclesiarum, Conciliul stabileşte:

"Până când toţi creştinii vor ajunge la acordul dorit cu privire la fixarea unei singure zile pentru celebrarea comună a sărbătorii Paştelui, între timp, pentru a promova unitatea între creştini care trebuie în aceeaşi ţară sau naţiune, li se acordă patriarhilor sau autorităţilor bisericeşti supreme dreptul de a conveni asupra zilei de Paşti ce urmează a se celebra în aceeaşi zi, cu consimţământul unanim şi cu consultarea tuturor celor interesaţi".