LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. V: SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ

4. Vinerea Sfântă

Vinerea sfântă e ziua cea mare de doliu pentru Biserică; dies amaritudinis (sfântul Ambroziu), qua merito osculum deponimus (Tertullian), zi aliturgică prin execelență, atât în Orient cât și în Occident. In Spania, la începutul secolului VII, acest caracter aliturgic mergea până acolo încât, în această zi, bisericile erau ținute închise, fără a se celebra vreo comemorare a morții Domnului. In schimb liturghia comună era suplinită în Vinerea Sfântă de recitarea în particular a întregii psaltiri. Așa făcea, încă în secolul XIII-XIV, papa împreună cu anturajul său; obiceiul fusese introdus de călugării de la Montecassino, care în această zi recitau psalmii cu picioarele goale. La Roma s-a fixat din secolul V ca stațiune pentru Vinerea Mare bazilica Sfintei Cruci numită și sancta Ierusalem.

Programul liturgic al acestei zile cuprinde trei rituri principale:

a) serviciul eucologic al lecturilor care se încheie cu rugăciuni solemne;

b) adorarea crucii;

c) distribuirea sfintei împărtășanii.

 

a) Liturgia cuvântului

Până în secolul VII acesta era singurul serviciu religios care avea loc în Vinerea Sfântă și se desfășura exact după modelul din cursul săptămânii. Incepea seara, hora nona, la încheierea postului solemn. Normele actuale în schimb prevăd ca să înceapă mai devreme, către ora trei și numai dacă sunt motive pastorale să înceapă mai tărziu.

Altarul este complet despuiat: fără cruce, fără lumânări. fară față da altar. Preotul și diaconul îmbrăcați în veșminte de culoare roșie se îndreaptă spre altar, fac înclinația cuvenită și se prostern cu fața la pământ, sau, dacă cred de cuviință, se așează doar în genunchi rugându-se puțin timp în tăcere. Aceasta este de fapt ceremonia de început a liturghiei antice romane când introitul nu exista încă și celebrarea începea direct cu lecturile.

După ce se citesc primele două lecturi în timp ce toți stau jos, se proclamă Patima după sfântul Ioan în timp ce toți stau în picioare. După citirea Patimii dacă se consideră oportun se poate ține o scurtă omilie.

Liturgia cuvântului se încheie cu rugăciunea universală sau cum au fost numite, orationes sollemnes. Se procedează astfel: diaconul indică intenția rugăciunii după care toți se roagă puțin în tăcere; sau conferința episcopală poate stabili să se mențină tradiționalul Flectamus genua - Levate cu îngenunchierea și rugăciunea în tăcere. Apoi, preotul de la un scaun sau de la un altar, rostește rugăciunea cu brațele deschise. Aceasta a fost din totdeauna forma de a recita rugăciunile solemne, excepție făcând rugăciunea a opta, pro perfidis iudaeis, la care nu se îngenunchia fie din motive antisemitice: Hic nostrum nullus debet modoflectare corpus ab populi noxam et pariter rabiem, notează un document vechi, sau, mai degrabă, după cum notează alt document, din motive simbolice: quia ipsi (evrei) hac die Dominum irridendo genua flectebant.

În liturghier sunt prevăzute zece rugăciuni cu îndemnurile corespunzătoare; ordinariul locului poate permite sau impune în cazul unei necesități grave să se adauge o intenție specială.

 

b) Adorarea crucii

Acest rit a fost întrodus pentru prima dată la Ierusalim după descoperirea sfintei cruci pe vremea împăratului Constantin și este descris de sfântul Ciril din Ierusalim precum și de Etheria. La Ierusalim ritul era simplu. La ora două după amiază poporul se aduna la biserica Sfintei Cruci de pe Golgota; episcopul aducea lemnul crucii (mai târziu avea să-l aducă în spate, imitându-l pe Isus) îl așeza pe altar, îi scotea teaca de argint aurit în care era păstrată apoi clerul și credincioșii în tăcere, fără a se ruga sau a cânta ceva, veneau pe rând și o venerau sărutând-o și lipinduși de ea fruntea și ochii. Episcopul ținea mâna întinsă asupra crucii, iar diaconii supravegheau cu grijă deoarece, notează Etheria: "nescio quando, dicitur quidam fixisse morsum et furasset de sancto ligno". Această ceremonie care atrăgea foarte mult mulțimile, a trecut la acele biserici din Orient și Occident care aveau norocul să posede o părticică din crucea adevărată (printre acestea era și biserica Romei) apoi și celelalte biserici care au făcut imitații de lemn ale crucii lui Cristos.

Se poate presupune că la Roma ceremonia adorării crucii a fost introdusă la jumătatea secolului VII, înaintea sărbătorii Crucii de la 14 septembrie. Ritul inițial roman era foarte simplu. Singurul element decorativ consta în introducerea lui Ecce lignum crucis, intercalat ca antifon la versetele psalmului 118, Beati immaculati in via, care se cânta în timpul procesiunii și sărutării crucii.

Curând ceremonia a fost dramatizată în Spania și în Galia prin descoperirea și arătarea sfintei cruci cu tripla cădere în genunchi, prin cântul dialogat Popule meus și improperii precum și alte cântări și imnuri de preamărire a sfintei cruci.

Potrivit normelor liturgice în vigoare arătarea și adorarea crucii se poate face în două feluri.

Prima formă: crucea acoperită este purtată la altar, însoțită de ministranți cu lumânări aprinse. Preotul primește crucea în fața altarului în picioare; descoperă puțin partea superioară, ridică crucea și îi învită pe cei de față la adorație cu cuvintele: Ecce lignum Crucis. Toți răspund: Venite adoremus, după care toți îngenunchează și fac o rugăciune în tăcere, în timp ce preotul, în picioare, ținea crucea ridicată. Aceleași rituri se repetă când preotul descoperă brațul drept al crucii, și pentru a treia oară când descoperă crucea în întregime.

A doua formă; preotul, sau diaconul, sau un alt slujitor potrivit merge la ușa bisericii însoțit de ministranți și primește crucea descoperită. Se fac trei opriri: la ușă, la mijlocul bisericii și la intrarea în prezbiter, de fiecare dată cu gesturile de la prima formă, cu excepția dezvelirii crucii.

Apoi crucea, flancată de lumânări aprinse, se așează (sau o țin ministranții) la intrarea din prezbiter.

Preotul, clerul și tot poporul vin în procesiune și adoră crucea făcând înaintea ei o îngenunchiere simplă sau un alt semn de venerație (de exemplu sărută crucea) conform obiceiului locului, în timp ce se intonează cântecele prevăzute sau altele potrivite.

Pentru adorație se prezintă o singură cruce. Dacă numărul credincioșilor e prea mare și nu se pot apropia toți personal preotul, după ce o bună parte din credincioși au făcut adorația, ia crucea și stând în fața altarului prin câteva cuvinte invită comunitatea la dorație. Apoi ține crucea ridicată câteva minute, în timp ce credincioșii, în tăcere fac adorația.

Denota că în trecut adorația crucii se făcea de toată lumea, inclusiv regii desculț; în cele din urmă a ajuns ca numai clerul să se descalțe la dorarea crucii; actualmente nu se mai menționează nimic în rubrici cu privire la acest gest.

 

c) Distribuirea împărtășaniei

În semn de doliu în întreaga Biserică antică era suprimată în această zi nu numai celebrarea liturghiei obișnuite, dar și a liturghiei presanctificatelor, adică a ritului distribuirii împărtășaniei; acest lucru se respectă și acum în ritul oriental și cel ambrozian.

Primele indici ale distribuirii împărtășaniei în Vinerea Mare se întâlnesc la Antiohia în a doua jumătate a secolului V și a fost introdusă în liturgia papală în secolul VIII-IX.

Inițial la această liturghie a presanctificatelor se punea o părticică de ostie consacrată în vinul neconsacrat; conform doctrinei euharistiei predominante în Evul Mediu simplul contact al pâinii consacrate ar fi fost suficient pentru a consacra și vinul: sic enim sanctificatur vinum non consecratum per Corpus Domini immissum. Dar în curând, prin aprofundarea studiilor teologice asupra trasnhumanțiațiunii această doctrină s-a arătat a fi neîntemeiată și ca atare abandonată.

Împărtășirea credincioșilor în această zi s-a menținut până la sfârșitul Evului Mediu, după care a ieșit din uz până când în 1622 Sfântul Scaun a interzis-o expres. S-a reluat în timpurile noastre.

Se menționează că împărtășirea se poate primi în Vinerea Sfântă numai în cadrul acțiunii liturgice, bolnavilor li se poate distribui la orice oră din zi.

După distribuirea sfintei împărtășanii pixida e dusă într-un loc pregătit în afara spațiului bisericii, sau, dacă împrejurările o cer, este așezată în tabernacol.

 

Calea crucii

În programul de doliu al acestei zile pietatea credincioșilor a introdus o devoțiune paraliturgică numită Calea Crucii, prin care se evocă etapele drumului dureros parcurs de Cristos de la pretoriu la Calvar.

Originea acestei devoțiuni poate fi găsită în vizitele pe care pioșii pelerini romani le făceau la principalele sanctuare din Ierusalim. Reîntorși în țară, pelerinii încercau să reproducă la ei acasă sfintele lăcașuri din cetatea sfântă; așa a apărut la Roma biserica Sfintei Cruci, ca o imitație a sfântului Mormânt, sau la Bologna un complex de șapte capele în secolul IV.

De forma modernă a Căii Cruci e datorată unei cărți apocrife din secolul V, în care autorul anonim povestește cum Maica Domnului, după înălțarea lui Isus la cer, obișnuia să revadă în fiecare zi locurile sfințite de Fiul ei: Iordanul, pustiul, locul pătimirii, al învierii etc. Această povestire pioasă a intrat ușor în tradiția devoțională a creștinilor din Ierusalim. Ulterior povestirea s-a amplificat spunând că Maica Domnului străbătea calea crucii pe care Isus o străbătuse mai înainte: când ajungea la locuri care aminteau episoade mai dureroase ca: grădina Măslinilor, căderea de pe cruce, întâlnirea cu femeile pioase, pretoriul lui Pilat, casa Veronicăi, ea se oprea, îngenuchea și se ruga. Cei care au patronat această devoțiune au fost călugării franciscani, care din Evul Mediu dețin custodia locurilor sfinte. In trecut numărul opririlor sau al stațiunilor a variat în funcție de biserici și de autori. Cea mai veche reprezentare a stațiunilor ajunsă până la noi a fost sculptată în jurul anului 1940 de Adam Krafft din Nurenberg; are șapte stașiuni. Dar această devoțiune a cunoscut o popularitate extraordinară în secolul XVII când papa Inocențiu XI (1686) a acordat marile indulgențe pe care le dobândeau înainte de cei ce mergeau în pelerinaj la Ierusalim și celor care practicau exercițiul Calea Crucii în bisericile franciscane.

Mai târziu (1731) Clement XII a permis să se ridice Calea Crucii în toate bisericile seculare fixând numărul stațiunilor la 14, dar rezervând franciscanilor dreptul de a le binecuvânta, deoarece aceștia au fost cei mai zeloși propagatori ai acestui exercițiu de pietate. Se remarcă în special sfântul Leonard de Porto Maurizio; la sugestia papei Benedict XIV s-au ridicat stațiunile în Coloseum și a îndemnat ca acest exercițiu să fie practicat în fiecare vineri.

Potrivit normelor liturgice actuale Biserica îndeamnă "să fie păstrată și favorizată meditarea cu pietate a patimii Domnului, numită Calea Crucii".

Se acordă indulgență plenară pentru acest exercițiu de pietate cu următoarele condiții:

- Să fie făcut în fața stațiunilor Căii Crucii ridicată în mod legitim;

- Calea Crucii trebuie să aibă 14 cruci, la care se obișnuiește a se adăuga cu folos tot atâtea imagini sau icoane care reprezintă stațiunile de la Ierusalim;

- să se facă măcar o meditație asupra patimii și morții Domnului;

- să se facă deplasarea de la o stațiune la alta sau dacă acest lucru nu este posibil, să se deplaseze măcar cel care prezidează.

Binecuvântarea și ridicarea stațiunilor pentru Calea Crucii e rezervată episcopului rezidențial; acesta poate să dea delegație oricărui preot.

 

Vigilia pascală

Sâmbăta Sfântă a fost întotdeauna, la Roma ca și în răsărit o zi complet aliturgică. Biserica în această zi continuă doliul pentru moartea Mântuitorului, comemorându-i înmormânatarea. Masa altarului rămâne complet despuiată, iar împărtășania nu se distribuie decât sub formă de viatic. Ritualul inițierii creștine a adulților recomandă ceea ce s-a practicat din antichitate în Biserică, anume, ca Sâmbăta Sfântă să fie consacrată pregătirii catecumenilor pentru primirea iminentă a botezului; aceștia să se abțină de la ocupațiile obișnuite, să petreacă ziua în rugăciune și reculegere și să observe, dacă e posibil, postul. Se pot îndeplini unele rituri caracteristice pregătirii proxime pentru botez; recitarea simbolului credinței din memorie, epheta, alegerea unui nume creștin, ungerea cu untdelemnul catecumenilor.

Vigilia pascală care se celebrează în noaptea în care a înviat Cristos e considerată ca fiind mama tuturor vigiliilor și punctul central al anului liturgic. Celebrarea acestei vigilii trebuie să se desfășoare nu numai în timpul nopții, adică să înceapă după căderea nopții și să se încheie înainte de ivirea zorilor.

Epistola Apostolilor, în prima jumătate a secolului II și Didascalia, la începutul secolului III trasează întregul program eucologic al acestei vigilii. O tradiție pe care sfântul Ieronim o face să urce până la apostoli, îi obliga pe creștini să stea de veghe în așteptare până după miezul nopții, deoarece Cristos avea să vină în noaptea de Paști asemenea îngerului nimicitor în Egipt: est enim phase id est transitus Domini. Vegherea se prelungea într-adevăr până în zori, sau cel puțin până la cântatul cocoșului, de aceea se numea în Orient Pannuchia.

Programul vigiliei pascale cuprinde patru părți: lucernarium, liturgia cuvântului, liturgia baptismală și liturgia euharistică.

 

a) Lucernarium

Prima parte a celebrării, lucernarium, cuprinde mai multe rituri. Se începe cu binecuvântarea focului. In biserică toate luminile sunt stinse. Se pregătește un foc într-un loc potrivit în afara bisericii. După ce poporul s-a adunat în jurul acestui foc, vine preotul însoțit de slujitori, dintre care unul poartă lumânarea pascală. Preotul salută poporul în mod obișnuit, face o mică introducere asupra vigiliei pascale și apoi binecuvântează focul cu rugăciunea din liturghier. Inițial acest rit nu a însemnat altceva decât gestul simplu și natural de a aprinde o lumină la începutul vigiliei nocturne pentru a se vedea în jur. Biserica de la început a sfințit acest gest, dându-i un sens mistic.

Deoarece lumânările se stingeau, cum am văzut anterior,în toate cele trei zile ale triduum-ului pascal după terminarea oficiului de dimineață, gestul aprinderii focului se repeta de trei ori, seara, în aceste zile. De reținut că luminile și focul se stingeau în aceste zile dimineața nu numai în biserici, dar și în casele creștinilor. Creștinii aduceau cu ei bucăți de lemn cu care se alimenta noul foc și, după ce erau aprinse și binecuvântate, se întorceau cu ele acasă. Notează o carte de ceremonie: "Et de ipso igne accendunt in omni, quia anterior exstinqui debet".

În secolul VIII s-a introdus pe continent obiceiul să se aprindă focul în vigilia pascală de la amnar și cremene: era o ceremonie preluată de la călugării irlandezi pe care o practicase sfântul Patriciu. Biserica i-a dat în rugăciunea de binecuvântare o semnificație simbolică foarte frumoasă: "Cristos e piatra unghiulară care, lovită de lemnul crucii, ne-a transmis focul Duhului Sfânt".

Fiindcă această operație a aprinderii focului cu cremenea și amnarul presupunea niște inconveniente: efort deosebit, zgomot, fum, miros de iască, locul ceremoniei s-a fixat și a rămas în afara bisericii: în antreu sau pe trepte, de obicei.

Urmează al doilea rit care nu este obligatoriu, ci este lăsat la aprecierea celebrantului, anume, pregătirea lumânării pascale, scoțându-se în relief demnitatea și semnificația acestei lumânări prin diferite simboluri. Un slujitor ține lumânarea în fața celebrantului. Preotul, cu un cuțit trasează pe lumânare o cruce. Deasupra trasează litera «Alfa», iar în jos litera «Omega». Intre brațele crucii trasează cele patru cifre ale anului curent spunând cuvintele prevăzute6. Apoi înfige în formă de cruce cinci boabe de tămâie cu cuvintele corespunzătoare. După care aprinde lumânarea pascală la focul binecuvântat spunând: "Lumina lui Cristos care învie glorios, să risipească întunericul inimii și al minții".

Originea luminării pascale este nesigură. Se poate presupune că vine de la lumânarea lucernarului. Lucernarium era oficiul de seară cu care se începea chiar de la început în toate bisericile vigiliile duminicale, dintre care prima era cea pascală. La lucernarium se sfințea și se consacra lui Cristos - lumina nestinsă a Tatălului - o lumină (lucerna) destinată să împrăștie întunericul nopții. Inițial, lumânarea Pascală, după terminarea vigiliei Pascale, era ruptă și bucățile erau împărțite credincioșilor care le duceau acasă și păstrate ca având putere împotriva bolilor, furtunilor, etc. In secolul X acest gest al distribuirii fragmentelor a început să se facă în duminica Albă, iar ulterior s-a introdus obiceiul ca lumânarea pascală să fie ținută lângă altar și să fie aprinsă la liturghie până ziua înălțării când, după Evanghelie este stinsă și îndepărtată de altar.

Următorul rit este procesiunea. Diaconul, sau în absența lui, preotul ia lumânarea pscală și ținând-o ridicată cântă singur: Lumen Christi. Toți răspund: Deo gratis și se îndreaptă spre biserică. La intrarea în biserică se cântă pentru a doua oară: Lumen Christi și toți aprind de la lumânarea pascală lumânările pe care le-au adus de acasă. Ajuns la altar cântă a treia oară: Lumen Christi, de data aceasta cu fața spre popor. Acum se aprind luminile în biserică, cu excepția lumânărilor de la altar.

Aclamația Lumen Christi - Deo gratias, se spunea în mănăstirile romane în timpul cinei când, căzând seara, se aprindea lumina.

În continuare diaconul sau preotul, în cazuri de necesitate poate fi un simplu cântăreț, proclamă praeconium paschale, vestirea Paștelui.

Formularul actual al preconiului pascal, a cărui temă este victoria repurtată de Cristos în această noapte asupra morții și a întunericului, simbol al păcatului, îl găsim pentru prima dată în Sacramentarul Gallican din secolul VIII cu titlul: Benedictio cerrei sancti Augustini Episcopi (quam) cum adhuc diaconus esset, cecinit. Multe codexuri îi atribuie paternitatea sfântului Augustin. El însuși mărturisește în "De civitate Dei" că a compus o «Laus cerei» în versuri. sunt indici serioase, totuși, că autorul este altcineva, poate sfântul Ambroziu. Insă se poate afirma că acest preconiu datorită entuziasmului său liric, eleganței formei, ideilor nobile și curajoase ar putea să stea cu cinste printre operele sfântului Augustin. Frazele: O certe necessarium Adae peccatum... O felix culpa quae talem ac tantum meruit habere Redemptorem... erau considerate de mulți în Evul Mediu exagerate și ca atare șterse din multe texte.

În timp ce se proclamă preconiul pascal credincioșii continuă să stea în picioare ținând în mâini lumânările aprinse.

 

b) Liturgia cuvântului

Citirea cuvântului lui Dumnezeu e parte fundamentală a vigiliei pascale.

Aceste lecturi, în general în număr de 12, se citeau până în secolul XV și în limba greacă și constituiau o pregătire la botezul iminent pentru catecumeni, iar ceilalți credincioși o reamintire și o reactualizare a harului botezial primit.

Normele actuale prevăd nouă lecturi; șase din Vechiul Testament și două epistole și Evanghelia din Noul Testament.

Din motive pastorale, numărul lecturilor din Vechiul Testament se poate reduce la trei și în cazuri excepționale la două. Nu trebuie, însă, omisă niciodată lectura din Ex 14.

Lumânările se sting, toți se așează. Lectorul citește lectura, psaltul intonează psalmul, apoi toți se ridică și preotul rostește rugăciunea.

După ultima lectură din Vechiul Testament cu psalmul și rugăciunea corespunzătoare se aprind lumânările la altar. Preotul intonează «Mărire» în timp ce se sună clopotele.

Urmează «collecta» și epistola. După epistolă toți se ridică în picioare și preotul intonează «aleluia», pe care poporul îl repetă.

La evanghelie nu se poartă lumânările aprinse.

După omilie se trece la liturgia baptismală, omițându-se crezul.

 

c) Liturgia baptismală

Dacă sunt botezuri, acestea se fac fie la baptister, fie în prezbiter. Se intonează litaniile sfinților. Inițial aceste litanii s-au introdus pentru a ține poporul ocupat în biserică în timp ce se făceau botezurile în baptister. Ca să se umple timpul, fiecare invocație era repetată de șapte ori, apoi de cinci ori, apoi de trei ori. Așa se axplică actualele repetări ale unor invocații la litanii. Dacă se botează adulți, normal, se administrează și mirul.

După botez sau binecuvântarea apei de la botez, credincioșii, stând în picioare, cu lumânarea aprinsă, fac reînnoirea promisiunilor de la botez. Preotul îi stropește cu apă binecuvântată și apoi se trece la rugăciunea universală.

 

d) Liturgia euharistică

Preotul continuă liturgia euharistică în mod obișnuit. Se recomandă ca pâinea și vinul să fie aduse de neofiți.

La sfârșit diaconul sau preotul încheie cu "Ite, missa est, alleluia, alleluia", la care poporul răspunde: "Deo gratias, alleluia, alleluia".

În primele veacuri ale Bisericii se binecuvânta de asemenea laptele și mierea care li se dădea neofiților după împărtășanie.

Didascalia Apostolilor ne informează că la începutul secolului III în Siria, între liturgia botezului și liturgia euharistică avea loc o agapă la care luau parte și neofiții.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire