LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. V: SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ

3. Joia Sfântă

Cărțile liturgice numesc această zi consacrată în primul rând orânduirii Sfintei Euharistii: feria quinta in Coena Domini. Deoarece la comemorarea orânduirii Euharistiei se adaugă episoadele triste care fac trecerea spre Patimă, și anume, rugăciunea și dureroasa agonie a lui Isus din grădina Măslinilor și în chip deosebit trădarea lui Iuda, această zi se mai numea și dies traditionis. Tot în această zi avea loc reconcilierea penitenților și consacrarea uleiurilor în vederea botezului și a confirmațiunii din noaptea de Paști.

Înainte de a trece la cele două liturghii din această zi, un cuvânt despre oficiul lecturii din această zi. Actualele norme liturgice prevăd ca acolo unde joi dimineața se celebrează în public oficiul lecturii numit Matutinum Tenebrarum, populat Ieremediada, să se pregătească altarul cu crucea și șase lumânări aprinse. Acest Matutinum Tenebrarum are o istorie foarte interesantă. Se celebra înainte de a se lumina de ziuă și după fiecare psalm se stingea câte o lumânare. Această ceremonie a stingerii succesive a lumânării se presupune că era determinată de faptul că se celebra înspre ziuă și pe măsură ce se lumina se stingea câte o lumânare.

Mai de crezut este că această ceremonie are o semnificație simbolică: e un simbol al morții lui Isus, un semn de tristețe și de doliu. Quod lumen ecclesiae exstinquitur in his noctibus, notează Amatarium, videtur nobis aptari ipsi soli iustitiae, qui exstinctus est et sepultus tribus diebus et tribus noctibus. Același lucru se prevede pentru zilele următoare, cu deosebirea că, în vinerea sfântă altarul e complet despuiat, fără cruce și fără lumânări, iar în sâmbăta sfântă lumânările sunt în număr de patru.

La sfârșitul laudelor de dimineață rubrica nota până la ultima reformă liturgică: fit fragor et strepitus aliquantulum: era semnalul de demitere dat de cel care prezida celebrarea, deoarece orele oficiului în aceste zile nu aveau nici introducere, nici încheiere, nici nu se spunea Gloria Patri după psalmi, păstrându-se forma pe care o avea inițial oficiul la Roma.

 

Liturghia crismei

Sfințirea uleiurilor, încadrată în liturghia pontificală din această zi, datează fără îndoială din cele mai vechi timpuri ale creștinismului; e de tradiție apostolică, afirmă sfântul Vasile cel Mare. Tertullian e cel dintâi care vorbește despre untdelemnurile sfințite: Egressi de lavacro perungimur benedicta unctione. "Traditio" a lui Ipolit rezervă episcopului binecuvântarea uleiurilor. Episcopul, la Roma, notează Traditio, consacra imediat înainte de a conferi botezul atât Crisma, numită oleum exorcizatum, cât și untdelemnul catecumenilor, numit oleum cathecumenorum. Untdelemnul pentru bolnavi (oleum infirmorum) era binecuvântat de preot la liturghiile obișnuite, ori de câte ori credincioșii cereau acest lucru.

Nu se știe timpul când cele trei untdelemnuri au început să fie consacrate împreună și când s-a fixat consacrarea lor în Joia Sfântă. In liturgia romană s-a păstrat întotdeauna tradiția ca la liturghia sfințirii uleiurilor episcopului să celebreze cu o asistență de preoți cât se poate de mare.

Normele liturgice actuale prevăd următoarele cu privire la binecuvântarea untdelemnurilor: binecuvântarea untdelemnului bolnavilor, a untdelemnului catecumenilor și consacrarea crismei o face de obicei episcopul în această zi, la liturghia proprie de dimineață.

Totuși dacă e greu pentru cler și pentru popor să se adune împreună cu episcopul în această zi, sus-numita binecuvântare se poate anticipa pentru o altă zi, dar întotdeauna aproape de Paști și cu celebrarea liturghiei proprii.

Această liturghie pe care episcopul o concelebrează cu preoții săi trebuie să fie o manifestare a comuniunii preoților cu episcopul propriu; ca atare, se recomandă să participe toți preoții și, pe cât e posibil, să primească Sfânta Impărtășanie sub ambele specii. Pentru a exprima unitatea preoților diecezani, preoții care concelebrează să fie din diferite zone ale diecezei;

În omilie, episcopul trebuie să-i îndemne pe preoți să rămână fideli în slujba lor și să-și reînoiască public promisiunile sacerdotale.

Episcopul trebuie considerat ca marele preot al turmei sale; într-un fel, din el provine și izvorăște viața în Cristos a credincioșilor săi.

Liturghia crismei, pe care episcopul o concelebrează cu preoții săi din diferitele zone ale diecezei, în cursul căreia consacră sfânta crismă și binecuvântează celelalte untdelemnuri, e considerată ca fiind una din principalele manifestări ale plinătății preoției episcopului și e un semn al strânsei uniri a preoților cu el. Intr-adevăr, cu crisma consacrată de episcop sunt unși neofiții și sunt însemnați pe frunte candidații la confirmațiune. La rândul ei, ungerea cu untdelemnul catecumenilor îi pregătește pe catecumeni pentru botez.

 

Liturghia de seară "in coena Domini"

Conform unei tradiții foarte vechi a Bisericii, în această zi sunt oprite liturghiile fără popor; de asemenea sunt oprite liturghiile rituale, liturghiile pentru orice necesitate gravă precum și toate liturghiile pentru morți, inclusiv cele de înmormântare.

Sfântul Augustin vorbește de liturghia de seară din Joia Sfântă, care comemorează «Coena dominica», drept o practică de dată foarte veche deja pe vremea lui.

La începutul acestei liturghii tabernacolul trebuie să fie gol. Pentru împărtășirea clerului și a poporului trebuie consacrate suficiente particule ca să ajungă și pentru a doua zi.

În timp ce se cântă imnul «Mărire» se sună clopotele. După terminarea imnului nu se mai sună clopotele până în vigilia pascală la imnul «Mărire», afară de cazul că s-a stabilit astfel de către Conferința Episcopală sau de către ordinarius. Clopotele sunt înlocuite de toacă. Toaca (tabula sau crepitaculum), era foarte răspândită în mănăstiri pe vremea lui Cassian, când clopotele nu erau decât puțin, sau deloc folosite. In mănăstirile ce țineau de Cluny, se bătea toaca atunci când un călugăr intra în agonie (tabula morientium) și când avea loc spălarea picioarelor (ad mandatum). De aici obiceiul ca, din momentul intrării lui Isus în agonie și până în noaptea de Paști, clopotul să fie înlocuit cu toaca. După omilie, dacă se consideră potrivit, are loc spălarea picioarelor, rit cunoscut sub numele de «mandatum», după antifonul cu care începe ceremonia: Mandatum novum do vobis. Acest lucru era foarte răspândit în Biserică la început și în special în mănăstiri. Sfântul Pavel în 1 Tm 5, 10 consideră că o văduvă este vrednică de cinste dacă, printre altele, spală picioarele sfinților. Unele concilii impun tuturor episcopilor și preoților spălarea picioarelor supușilor lor în această zi. Papa o făcea și el: Pontifex ... facit mandatum duodecim subdiaconorum. El făcea acest lucru și altă dată; spăla picioarele celor 13 săraci, pe care îi ospăta zilnic într-o încăpere a palatului pontifical: Comestione finita, dominus, papa intrat cameram, ibique incontinenti pauperibus pedes et extergendo et postmodum osculando.

La începutul liturghiei euharistice se poate organiza procesiunea în care credincioșii să aducă daruri pentru săraci.

Credincioșii care s-au împărtășit dimineața la liturghia crismei se pot împărtăși din nou la liturghia de seară. In trecut nu se dădea la această liturghie sărutul păcii ca un protest împotriva sărutului dat de trădător lui Cristos.

 

Repunerea Sfântului Sacrament

După distribuirea Sfintei Impărtășanii pixida cu particulele pentru împărtășania de a doua zi se lasă la altar. Liturghia se încheie cu rugăciunea de după Impărtășanie.

Apoi preotul, în picioare, în fața altarului pune tămâie în cadelniță, îngenunchează și incenzează de trei ori Sfântul Sacrament, după care ia pe umeri vălul umeral și acoperă cu el pixida.

Se formează procesiunea prin biserică spre o capelă sau un altar împodobit cum se cuvine, unde va fi repus Sfântul Sacrament.

În fruntea procesiunii este purtată crucea; nu trebuie să lipsească lumânările aprinse și cadelnița. Intre timp se cântă Pange lingua (afară de ultimile două strofe) sau altă cântare euharistică.

Ajuns la locul repunerii, preotul așează pixida pe altar, pune tămâie în cadelniță, îngenunchează și incenzează Sfântul Sacrament în timp ce se cântă Tantum ergo. Apoi închide tabernacolul. După câteva clipe de adorație în tăcere preotul și slujitorii îngenunchează și merg în sacristie. Credincioșii sunt îndemnați să dedice puțin timp în cursul nopții adorației în fața Sfântului Sacrament din tabernacol.

Dacă adorația se prelungește după miezul nopții, să se facă acest lucru fără nici un fel de solemnitate. Această repunere solemnă datează din Evul Mediu. Inițial euharistia era repusă sub forma pâinii și a vinului, ca de obicei în sacrarium sau sacristie.

În secolul XI a început să fie repusă sub forma actuală pe un altar din biserică împodobit cu flori și lumânări. In concepția liturgiștilor medievali, această repunere simbolizează așezarea lui Isus în mormânt unde avea să stea trei zile. De altfel și euharistia începând cu Evul Mediu nu se mai așeza în pixidă, ci într-un potir mare, potirul fiind simbolul mormântului. De aici a rămas denumirea de mormântul Domnului dată altarului pe care se păstrează euharistia în noaptea Invierii. Biserica a interzis totuși elementele funerare în jurul acestui altar cum ar fi persoane care să facă de gardă, steaguri în bernă, cavouri construite sau altar etc. Ceea ce a făcut să crească confuzia și să i se acorde acestui altar denumirea de mormântul Domnului a fost obiceiul, generalizat tot în secolul XI, de a se construi în spatele acestui altar sau alături de el sau într-o capelă din biserică un mormânt reprezentând mormântul Domnului ca un tabernacol deasupra, în care era așezată sau, cum se spunea, înmormântată crucea altarului sau în unele locuri de pildă, în Germania, o hostie consacrată, trebuind să fie consacrată în Joia Sfântă trei ostii mari.

 

Dezvelirea altarului

Serviciul religios din Joia Sfântă se încheie cu despuierea altarului. Preotul, îmbrăcat cu albă sau cotă și stolă violetă dezvelește altarul. Dacă e posibil, crucile să fie îndepărtate din biserică. Dacă rămân totuși în biserică, e bine să fie acoperite.

Ritul despuierii altarului e foarte vechi; ar putea să fie un semn de doliu pentru Domnul înmormântat. Dar mai probabil că este o reminiscență a obiceiului din primele veacuri ale creștinismului când, după fiecare liturghie, fețele de altar erau imediat îndepărtate, rămânând altarul gol.

Obiceiul de a spăla în joia mare altarul cu apă și vin în cântări și rugăciuni, interpretat ca un omagiu funebru adus lui Cristos simbolizat prin altar, dar care avea scopul practic de a curăți altarul pentru solemnitatea Paștelui, în prezent a dispărut complet.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire