LITURGIE

ANUL BISERICESC (LITURGIC) ŞI SUBDIVIZIUNILE LUI

3. Săptămâna liturgică

Fiecare grup sau ciclu de şapte zile liturgice alcătuieşte o săptămână liturgică. Precum am văzut, împărţirea timpului în săptămâni era necunoscută lumii greco-romane dinainte de Cristos, care se servea de calendarul egiptean, solar. Ea exista la iudei, care foloseau calendarul lunar, împrumutat de la asiro-babilonieni. Moise a dat consacrare religioasă acestei grupări a zilelor creaţiei, împărţind lucrarea creaţiei lumii în şase zile, urmate de o zi de repaos. Diviziunea lucrării dumnezeieşti creatoare a devenit astfel modelul, regula sau unitatea de măsură a activităţii omeneşti: şase zile de lucru, una de odihnă. Biserica creştină a moştenit de la Sinagogă tradiţia de a întrebuinţa săptămâna ca unitate de măsură a timpului, de a socoti duminica drept prima zi din săptămâna, iar sâmbăta ca ultima zi a săptămânii.

Săptămâna liturgică începe deci cu duminica (respectiv cu Vecernia de sâmbăta seara) şi se sfârşeşte cu sâmbăta (respectiv cu Ceasul IX). Ea constituie o subdiviziune de mare importanţă a anului bisericesc în cultul răsăritean, deoarece reglementează succesiunea celor opt glasuri (ehuri sau moduri de cântare) ale Octoihului în tot cursul anului. Fiecare glas ţine o săptămâna şi revine astfel din opt în opt săptămâni, începând de la Duminica Sfintelor Paşti (glasul I în Săptămâna Luminată, glasul II în săptămâna a doua după Paşti sau a lui Toma, glasul III în săptămâna a treia după Paşti sau a Mironosiţelor ş.a.m.d.). În cărţile de slujbă, toate cele 52 de săptămâni ale anului bisericesc sunt denumite sau indicate prin numărul lor de ordine, de după cele două mari sărbători cu dată variabilă, ale cultului creştin: Paştile şi Rusaliile.

Astfel, şirul săptămânilor din cursul anului bisericesc răsăritean începe cu Săptămâna Luminată (prima după Paşti) şi se termină cu cea a Sfintelor Patimi dinaintea Paştelul următor, numită şi Săptămâna mare. Un an bisericesc complet are 52 săptămâni, dar de la un Paşte până la altul pot fi mai multe sau mai puţine săptămâni, din pricina datei variabile a acestei sărbători: de ex., când Paştile din anul curent cade la o dată mai înaintată (târzie), iar cel din anul viitor la o dată mai devreme, numărul săptămânilor dintre aceşti doi Paşti consecutivi e mai mic de 52; dacă însă, dimpotrivă, Paştile dintr-un an oarecare cade mai devreme iar cel din anul următor mai târziu, numărul săptămânilor dintre ele este mai mare de 52.

Cele mai însemnate săptămâni liturgice din cursul anului bisericesc sunt: Săptămâna Patimilor Domnului şi Săptămâna Luminată (a Paştilor), indisolubil legate între ele. Din punct de vedere calendaristic, au de asemenea o importanţă aparte: săptămâna dinainte şi cea de după Rusalii, săptămâna dinainte şi cea de după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), precum şi săptămânile de dinainte şi de după Naşterea Domnului şi Botezul Domnului.

În cadrul săptămânii, fiecare zi (luni, marţi etc.) este închinată, în serviciul liturgic, pomenirii unuia (unora) dintre persoanele sau momentele de seamă ale istoriei sfinte, toate în directă legătură cu persoana şi cu activitatea Mântuitorului şi care, deci, pentru importanţa lor, sunt comemorate săptămânal, deci de 52 ori pe an. Astfel, Duminica este - precum vom vedea mai pe larg în capitolul următor - ziua sau sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului, cel mai mare eveniment din istoria sfântă a mântuirii.

Lunea este închinată cinstirii Sfinţilor îngeri, care au fost creaţi înaintea oamenilor şi au slujit mântuirii acestora, ca trimişi ai lui Dumnezeu, ca vestitori ai voii Lui şi ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Marţea e închinată amintirii celor mai vechi dintre sfinţii calendarului creştin în ordine cronologică, adică Sfinţilor Prooroci în general, şi îndeosebi Sfântului loan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, care este ultimul şi cel mai mare dintre proorocii şi Drepţii Vechiului Testament (comp. Luca VII, 28), fiind numit adesea si «mijlocitor» între Legea Veche şi cea Nouă. Miercurea şi vinerea sunt închinate Sfintei Cruci şi Sfintelor Patimi ale Domnului, pentru că miercuri au făcut sfat cărturarii şi arhiereii ca să prindă pe lsus, iar vineri L-au răstignit pe Cruce.

Joia e închinată amintirii Sfinţilor Apostoli, pentru că Joia a avut loc Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a întemeiat Sf. Liturghie, în prezenţa Sfinţilor Apostoli, cărora Domnul le-a dat porunca şi puterea de a faoe această slujbă întru pomenirea Sa. Aceştia se bucură de privilegiul unei pomeniri sau sărbătoriri săptămânale, ca unii care au fost colaboratorii cei mai apropiaţi şi ucenicii direcţi ai Domnului, propovăduitorii şi răspânditorii credinţei creştine şi temeliile sau stupii Bisericii. Cu ei începe şirul martirilor şi al Sfinţilor Legii celei Noi, după cum cu Sfântul loan Botezătorul se încheie şirul drepţilor dinainte de Mântuitorul. Tot joia se pomeneşte şi Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, unul dintre cei mai populari si veneraţi sfinţi ai creştinătăţii, ca reprezentant al Sfinţilor Părinţi (ierarhi), socotiţi urmaşi şi continuatori ai Sfinţilor Apostoli la conducerea Bisericii şi la săvârşirea lucrărilor sfinte ale cultului divin.

Sâmbăta e închinată amintirii tuturor morţilor şi în primul rând a sfinţilor mărturisitori şi mucenici, care şi-au dat viaţa pentru Cristos sau au pătimit pentru biruinţa credinţei creştine în lume. De ce? Mai întâi pentru că în această zi Domnul a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul şi cu dumnezeirea S-a coborât la iad, pentru a dezlega şi a scoate din el pe toţi drepţii Legii Vechi, cei din veac adormiţi; şi al doilea, pentru că sâmbăta, fiind ziua în care s-a terminat creaţia lumii şi în care Creatorul S-a odihnit de lucrarea Sa, ea este şi icoana sau preînchipuirea odihnei celei veşnice şi fericite, de care se bucură Sfinţii şi Drepţii, după ieşirea lor din ostenelile vieţii pământeşti.