LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. V: SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ

1. Noţiuni introductive

În seria diferitelor timpuri liturgice din timpul anului fără îndoială că primul loc îl ocupă săptămâna care precede sărbătoarea Paştelui, săptămână în care se celebrează sfintele mistere ale Patimii, Morţii şi Invierii lui Cristos.

În alocuţiunea din 10 aprilie 1968 papa Paul VI spunea:

"E o celebrare pe care noi o considerăm foarte importantă. Ea reînnoieşte nu numai amintirea morţii şi învierii Domnului, dar în acelaşi timp eficacitatea lucrării de răscumpărare înfăptuită de Cristos.

Ea actualizează, în termenii săi cei mai genuini, misterul pascal; îl oglindeşte în riturile sale, îl reproduce prin puterea sa divină, îl face accesibil credincioşilor care vor să trăiască din exemplele şi harul lui Cristos în mijlocul nostru, iar în cursul anului e ora centrală spre care se îndreaptă şi de unde pleacă întreaga activitate liturgică a Bisericii.

Ea îl are în vedere pe Cristos mort şi înviat, dar ne are în vedere şi pe fiecare dintre noi, deoarece fiecare dintre noi trebuie să moară şi să învie cu Cristos. Cristos pentru noi a săvârşit drama Răscumpărării; el vrea să o retrăiască împreună cu noi. Să nu lăsăm să treacă Paştele fără a intra în cadrul realităţilor şi al exigenţelor sale".

Şi, acelaşi papă, spunea în Alocuţiunea din 6 aprilie 1966:

"Dacă există o liturghie care trebuie să ne găsească pe toţi adunaţi, atenţi, grijulii şi uniţi printr-o participare mai deplină, mai demnă, mai pioasă şi mai plină de iubire ca oricând, aceasta este Liturghia Săptămânii Mari. Pentru un motiv clar şi profund: misterul pascal care găseşte în Săptămâna Sfântă cea mai înaltă şi mai mişcătoare celebrare, nu e doar un moment al anului liturgic însuşi, pentru că toate se referă la misterul răscumpărării noastre adică la misterul pascal".

Această săptămână care a avut ca punct de pornire postul Triduum-ului pascal, deja din secolul IV, era numită de latini hebdomada paschalis, iar de orientali hebdomada major. "Non quod illius dies - spunea sfântul Ioan Gură de Aur - maiores sint aliis omnibus, sunt enim alii longiores; neque quod sint numero plures, pares quippe sunt; sed quod in eis a Domino res praeclare gestae sint".

La fel de vechi este şi apelativul de "săptămâna sfântă". Iniţial, poate chiar din vremea apostolilor, se observau în săptămâna sfântă doar două zile: vineri şi sâmbătă, zile în care se ţinea pretutindeni postul cel mai strict şi se omitea în semn de doliu, sărutul păcii. La aceste două zile s-a adăugat curând a treia, miercurea, zi staţională tradiţională, propter initum o Iudaeis consilium de proditione Domini; apoi toate celelalte, astfel încât pe la anul 247, Dionisie din Alexandria putea să ateste că unii ţineau post în toate cele şase zile ale acestei săptămâni fără să se atingă de mâncare. Poate la aceasta a contribuit şi ideea alegorică pe care o găsim într-o scrisoare festală a sfântului Atanasiu care subliniază că trebuie ţinut postul cel mai riguros "în aceste şase zile mari şi sfinte, care sunt simbolul creării lumii".

Constituţiile Apostolice obligau ca în Săptămâna Sfântă să li se dea servitorilor liber, pentru ca toată lumea să poată observa postul şi să ia parte la serviciile religioase, lucru impus prin lege de împăraţii creştini chiar din secolul IV. Totuşi odihna în general s-a respectat destul de puţin în săptămâna sfântă instituindu-se mai mult asupra participării la oficiile liturgice.

Ierusalimul, locul de care erau legate amintirile Patimii, Morţii şi Invierii Domnului, a fost totodată locul iniţiativelor liturgice, stând la originea multor rituri actuale ale săptămânii sfinte. La Roma s-a ajuns indirect; după ce au influenţat liturgia bizantină, au trecut în liturghia galicană şi de aici, în perioada post carolingiană, au trecut în liturghia romană.

În vinerea şi sâmbăta sfântă nicăieri, nici la Roma, nici în altă parte, nu s-a celebrat euharistia.