LITURGIE

ANUL BISERICESC (LITURGIC) ŞI SUBDIVIZIUNILE LUI

2. Ziua liturgică

Astfel, precum am văzut, cea mai scurtă subdiviziune sau unitate naturală de măsură a timpului, indicată de luminătorii cereşti, adică rezultată din mişcarea de rotaţie a pământului în jurul axei sale, este ziua. În cultul creştin, ziua liturgică nu începe cu miezul-nopţii sau cu dimineaţa, ca în măsurătoarea civilă (laică) a timpului, ci cu seara. Ziua liturgică este adică intervalul de timp dintre două seri consecutive; de aceea, sărbătorirea şi slujba oricărei zile liturgice începe cu Vecernia din ajunul zilei respective, care este cea dintâi dintre Laudele bisericeşti zilnice. Datina aceasta este moştenită din tradiţia iudaică de socotire a timpului, aşa cum o vedem concretizată, de exemplu, în referatul biblic al zidirii lumii, unde zilele creaţiei sunt numărate începând cu seara şi continuând cu dimineaţa: «Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâia... Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a doua...» ş.a.m.d. (Facere I, 5, 8; cf. şi Lev. XXIII, 32).

Fiecare zi din cursul anului este consacrată amintirii sau comemorării unui moment sau eveniment din istoria sfântă a mântuirii, din viaţa şi activitatea Mântuitorului, a Sfintei Fecioare, a Sfinţilor Apostoli sau a unui sfânt (uneori a mai multor sfinţi), aşa precum ne arată calendarul bisericesc de perete din fiecare an, sinaxarul de la sfârşitul unor cărţi de slujbă (Ceaslovul, Liturghierul şi Molitfelnicul), precum şi Mineiele, care cuprind slujbele pentru pomenirea şi lauda sfinţilor respectivi.

Din punctul de vedere al importanţei lor în viaţa religioasă, zilele liturgice se împart în două: zile de rând (lucrătoare) - cele mai numeroase - şi zile de sărbătoare - mai puţine, dar mai importante din punct de vedere religios.

Cele mai importante zile liturgice din cursul anului bisericesc sunt: Vinerea Patimilor, Duminica Sfintelor Paşti şi Duminica Rusaliilor (Duminica Mare), legate de cele trei evenimente de căpetenie din istoria sfântă a mântuirii: Patimile şi moartea Domnului, Învierea Sa şi Pogorârea Sfântului Duh. După acestea vin în importanţă celelalte sărbători ale Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare si ale diferiţilor Sfinţi, despre care vom vorbi în capitolele următoare.

Tot din cultul iudaic a moştenit Biserica creştină şi împărţirea zilelor în Ceasuri, pe care evreii o adoptaseră şi ei de la asiro-babilonieni. Lăsând la o parte nopţile (care erau împărţite, ca şi la romani, mai întâi în trei sferturi şi apoi în patru sferturi, numite străji sau vegheri), ziua (adică intervalul de timp de dimineaţă până seara, socotit de 12 ore) era împărţită în patru sferturi de câte trei ore fiecare, numite Ceasuri, şi anume: Ceasul I, cuprinzând primele trei ore ale dimineţii (aproximativ între orele 6-9 a.m. în vremea echinocţiilor de primăvară şi de toamnă); Ceasul III, cuprinzând a doua parte a dimineţii (aproximativ între orele 9-12 a.m.); Ceasul VI, cuprinzând al treilea sfert al zilei (amiaza), aproximativ între orele 12-15; Ceasul IX, cuprinzind al patrulea şi ultimul sfert al zilei (seara), adică aproximativ orele 15-18, în vremea echinocţiilor de primăvară şi de toamnă.

Biserica creştină (atât cea ortodoxă cit şi cea catolică) a reţinut această veche împărţire, de origine orientală, a zilei, folosind-o în cultul ei, mai ales pentru indicarea si denumirea diferitelor momente de rugăciune din cursul zilei. Rânduiala aceasta se păstrează şi astăzi în programul zilnic de rugăciune (al serviciului divin) din mânăstiri, deşi cronologic, slujbele zilnice cu denumirile de mai sus, din Ceaslov, nu se mai săvârşesc exact la momentele din zi indicate de titulatura lor, ca odinioară. Dar prin aceste slujbe, putem spune că misterul mântuirii este comemorat şi reînnoit simbolic în fiecare zi. Într-adevăr, precum vom vedea pe larg ceva mai târziu, întreaga rânduială a celor Şapte Laude bisericeşti - adică ciclul slujbelor care alcătuiesc serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, aşa cum se săvârşeşte el în mânăstiri şi catedrale (Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile) - ne aminteşte şi simbolizează, zilnic, mai toată iconomia mântuirii, de la cele mai îndepărtate începuturi ale ei (creaţia lumii şi a omului), până la cele mai de pe urmă clipe ale vieţii noastre şi până la sfârşitul lumii.