LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. III: CICLUL LITURGIC AL CRĂCIUNULUI

4. 1 ianuarie

Actuala sărbătoare de la 1 ianuarie a avut în trecut o evoluţie foarte curioasă şi complexă. Octava Crăciunului, Tăierea împrejur a lui Isus, Crăciunul Sfintei Maria, oficiul ad prohibendum ab idolis, Maternitatea Maicii Domnului, toate aceste elemente au contribuit la formarea actualei liturghii a Anului Nou.

Comemorarea liturgică cea mai veche este oficiul ad prohibendos ad idolis. Prima zi a lui ianuarie dedicată saturnaliilor păgâne în cinstea lui Janus bifrons (cu două feţe), oferea creştinilor mai puţin fervenţi ocazia potrivită de a relua practicile, foarte îndrăgite de păgâni, lăsându-se antrenaţi de o bucurie necontrolată care degenera în sărbători, orgii şi idolatrie. Tertullian, apoi sfinţii părinţi greci şi latini, precum şi conciliile atestă persistenţa încăpăţânată între creştini a susrpestiţiilor păgâne de la calendele lui ianuarie precum şi eforturile susţinute ale Bisericii de a-i ţine departe de ele pe fiii săi. Sfântul Augustin, într-o predică ţinută la Anul Nou, i se adresează creştinului: "Acturus es celebrationem strenarum sicut paganos; lusurus alea et inebriaturus te? Quomodo aliud credis, aliud speras, aliud amas? Dant illi strenos, date vos eleemosinas; avocantur illi cautionibus luxuriarum, revocate vos sermonibus scripturarum. Currunt illi ad theatrum vos ad ecclesiam, inebriantur illi, vos ieiunate". Nici o aluzie în misterul Naşterii. Invitaţia la ispăşire prin post şi rugăciune în ekklesia, îşi găseşte ecoul în liturgia veche. Conciliul II din Tours (567) vorbeşte de litanii particulare de pocăinţă stabilite în decursul timpului pentru primele zile ale lui ianuarie ad calcandam gentilum consuetudinem. Conciliul IV din Toledo (633) prescrie pentru această zi un post riguros ca cel quadragesimal şi interzice să se cânte la liturghie aleluia. Liturghia zilei intitulată ad prohibendum ab idolis pe care o găsim în sacramentariile Leonian şi Gelasian, precum şi în cărţile liturgice galicane şi mozarabice, are un pronunţat caracter de pocăinţă şi un energic protest împotriva nebuniilor şi dezmălţului de la început de an. Liturghia se celebra după «nona», adică după terminarea postului.

Către secolele VI-VII această sărbătoare de ispăşire intră în declin.

Biserica Romei voind să adopte o tactică de luptă mai eficace, aşa cum făcuse în atâtea situaţii similare, adaugă la ziua de 1 ianuarie o sărbătoare specială amintind Fecioara Mariei, Mama lui Dumnezeu. Această sărbătoare destinată să cinstească în acelaşi timp Fecioria şi Maternitatea Mariei (prima, se pare, inserată de către Biserica Romei în ciclul său liturgic) e posibil să fi fost introdusă datorită influenţelor bizantine.

E posibil de asemenea ca această sărbătoare să fi apărut ca amintire a dedicării bisericii "Sancta Maria Antiqua", o biserică ridicată în secolul IV chiar pe locul unde fusese templul zeiţei Vesta-mater, în apropierea căreia, potrivit legendei faimoase, în fiecare an în primele zile ale lui ianuarie, un balaur devasta una dintre vestale. Biserica ar fi fost dedicată Maicii Domnului distrugătoarea idolilor. In secolul V deja, biserica era slujită de călugări orientali ceea explică nuanţa bizantină a unor antifoane de la laudele şi vesperele acestei solemnităţi.

Amprenta mariană a prevalat în sărbătoarea Anului Nou în toată liturgia medievală.

În continuare, odată dominate (dacă nu complet extirpate) saturnaliile păgâne ale calendelor lui ianuarie, s-a trecut la comemorarea în această zi a octavei Crăciunului. Acesta este al treilea element care, cronologic s-a inserat în organizarea liturgică a acestei zile. Noua comemorare s-a inaugurat solemn de către papa Bonifaciu IV în 610 în templul antic a lui Agrippa dedicat tuturor zeilor - panteonul - iar apoi consacrat tuturor evreilor creştini şi Mariei, regina lor: S. Maria ad martyres, după care s-a extins la celelalte biserici. Dar cum Evanghelia liturgiei din octava Naşterii Domnului cuprindea cuvintele: Postquam consumati sunt dies octo, ut circumderetur puer...era normal ca să apară în această zi şi sărbătoarea Circumciderii lui Isus Cristos, astfel încât, până la ultima reformă liturgică oficiul şi liturghia din ziua de 1 ianuarie se intitulau: In Circumcisione Domini et Octava Nativitatis.

Evanghelia zilei, iniţial, cuprindea şi episodul tăierii împrejur şi pe cel al prezentării la templu (Lc 2, 21-23), fiindcă în Occident nu se introdusese încă sărbătoarea prezentării la templu - Ipapante. Când s-a introdus mai trâziu, s-au separat şi cele două pericope. Nici o aluzie, însă, în liturgie cu privire la anul solar care începe.

Sărbătorile calendelor lui ianuarie simpatizate în continuare de popor, chiar dacă cu timpul au pierdut caracterul idolatric au luat deseori forma care ofensau nu numai normele moralei creştine, dar stricau şi decorul liturgic. Amintim două mai faimoase: festum asinorum şi festum stultorum care erau foarte răspândite în Evul Mediu şi chiar mai târziu în ţările creştine, în special în Franţa. Sărbătoarea măgarului îşi trăgea originea de la măgarul lui Balaam din drama Profeţii lui Cristos care se juca la Crăciun: curios, sărmanul animal se număra şi el printre profeţii lui Cristos, şi a dat naştere la o sărbătoare cu un caracter evident de carnaval. Pierre de Corbeil (+1222), fost profesor la Universitatea din Paris şi arhiepiscop de Sens, a compus un oficiu propriu pentru această sărbătoare. Vesperele începeau cu antifona: Lux hodie, lux laetitiae... laeta volunt quicumque colunt asinaria festa. Sărbătoarea începea în ajunul Anului Nou şi se termina a doua zi în mijlocul ospeţelor, chefurilor şi dansurilor indecente care se încingeau în naveta bisericii. Aceasta se întâmpla la Sens. In alte părţi, la Bouvais, de pildă, măgarul sărbătorit era cel care transportase pe spatele său Sfânta Familie din Egipt. Un măgar, cu harnaşament bogat pe el, încălecat de o fată era dus în procesiune la catedrala sfântului Stefan, iar acolo, în faţa altarului în cornul Evangheliei, măgar şi fată luau în parte la celebrarea sfintelor taine. Secvenţa dinainte de Evanghelie începea cu aceste strofe.

Orientis partibus
Adventavit asinus
Pulcher et fortisimus
Sarcinis optissimus.
Hic in collibus Sichem
Enutritus sub Ruben
Transiit pe Jordanum
Saliit in Bethleem.

Refrenul era în limba poporului:

Hez, Sirez Asines, car chantez
Belle bouche rechignez,
Vous aurez du foin assez
Et de l'avoin a plantez.

De obicei cu sărbătoarea amintită era unită o alta: festum stultorum, adică a subdiaconilor care cunoştea o largă participare a clericilor şi a preoţilor. Ca şi copiii la Pruncii nevinovaţi, subdiaconii îşi alegeau pentru acestă zi un episcop, al lor care trebuie să parodieze în mod necuviincios funcţiunile liturgice episcopale şi să provoace un haz de cea mai mare speţă. Ludovic, arhiepiscop de Sens (1455) ne redă un tablou destul de jalnic al scandaloaselor aberaţii care se comiteau cu această ocazie.

"Paveant igitir et erubescant observantes cuiusdam festivitatis ritum nefarium quem sui praepositores festum fatuorum vocant. Quem, procul dubio diabolica institutio sub venerabili nomine Domini et iucunditatis dierum natalitiorum eius sarcedotibus et clericis in multis ecclesiis observandum tradidit, quibus diebus omni sanctimoniae studere deberent et spurcitiis et imunditiis sese conferunt et applicant tempore divinii servitii larvatos et monstruosos vultus deferendo cum vestibus mulierum aut lenonum vel histrionum, choreas in ecclesia et choro eiusdem ducendo, cantilenas inhonestas cantendo, offas pingues super cornu altaris iuxta celebrantem missam comedendo ludum taxillorum ibidem exercendo, de fumo fetido et ex corio veteram sotularium thurificando, per totam ecclesiam liguriendo, saltando turpitudinem suam non crubescendo, nudos homines inverecundo ducendo par villam et theatra, in curribus et vehiculis sordialis ad infamia spectacula pro risu adstantium se transferendo, verba scrurrilia proferendo, et multas alias abominationis, quarum pudet reminisci, faciendo et quod recte vocatum est hoc flagitiosum coagulum, festum fatuorum, videlicet coagulatio malorum hominum exultantium in rebus pessimis".

Desigur, această latură întunecată a realităţii nu trebuie exagerată şi generalizată: erau abuzuri locale. Aceste ceremonii sacrilege, cu totul nedemne de casa Domnului în ciuda energicilor şi repetatelor condamnări din partea conciliilor, au durat ici-colo până după secolul XVI.

Papa Pius X, prin "Motu proprio Abhinc duos annos" din 23 octombrie 1913, a legat de începutul anului (4) şi sărbătoarea Numelui Prea Sfânt a lui Isus, care fusese fixată mai înainte în duminica a-II-a după Epifanie. Numele lui Isus a fost invocat şi venerat în Biserică chiar din timpurile apostolice. In Faptele Apostolilor găsim de mai multe ori pe buzele apostolilor formula: "în numele lui Isus". Aceeaşi expresie o găsim la sfântul Pavel în scrisoarea către Filipeni 2, 10: "în numele lui Isus să se plece tot genunchiul..."

Totuşi ca obiect de cult liturgic al cultului liturgic propriu-zis numele lui Isus a început să fie abia în epoca sfântului Bernardin din Siena (1380-1444). Acesta în predicile ţinute pe tot teritoriul Italiei îndemna poporul la încredere în acest sfânt nume. Din Italia devoţiunea către numele lui Isus a trecut şi în alte ţări creştine. Prima sărbătoare în cinstea Numelui lui Isus nu s-a orânduit în Italia ci în Anglia, la Salisbury unde, la data de 7 august, figura în calendar Festum dulcissimi Iesu. Sărbătoarea a fost extinsă la toată biserica abia în secolul XVIII de papa Inocenţiu VIII.

Tot aici trebuie amintită şi monograma numelui lui Isus. Inainte de Constantin cel Mare simbolul numelui lui Isus era o stea cu şase colţuri care a apărut în Asia şi la Roma către anul 270 şi era un semn cunoscut numai cu cei iniţiaţi. Odată cu Constantin cel Mare semnul numelui lui Cristos e format din două litere suprapuse X şi P, iniţialele numelui lui Cristos în greceşte însoţite de obicei de literele A şi W, înconjurate uneori de un cerc sau de o coroană. Constantin a plasat monograma lui Cristos, după victoria de la podul Milvius, pe steagurile armatei, pe coifurile soldaţilor şi pe monedele bătute de el. Era semnul victoriei creştine, signum Christi, care va cunoaşte apoi o răspândire rapidă. Anterior monograma numelor (Isus Cristos) apăruse ici-colo şi sub forma «I X».

Mai târziu o largă răspândire a cunoscut şi monograma: I H S. Ea îşi poate avea originea, fie de la cuvintele Isus Cristos - în greceşte: iniţiala primului cuvânt, plus prima şi ultima literă din al doilea cuvânt. Sau poate e prescurtarea cuvântului latin Ihesus - în această formă se scria în Evul Mediu.

S-au dat ulterior acestei monograme diferite interpretări: «Iesus hominus Salvator» sau - de către iezuiţi - «Iesus humilis societas», sau «In Hoc Signo (vinces)».

Foarte cunocută şi îndrăgită în primele veacuri era şi faimoasa monogramă Ichtys, în greceşte însemnând «peşte». Anagrama era formată din iniţiativele cuvintelor greceşti: "Iesou Christou, Theou Yios, Soter = Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor". De aceea în limbajul secret al primilor creştini peştele îl reprezenta pe Cristos.

Pe inscripţia funerară a lui Aberciu, către anul 180 Cristos e numit "peştele cel mare şi curat". Tertullian, către 200 vorbind despre botez scrie: "Noi (creştinii) după exemplul Ichtys-ului nostru, Isus Cristos, ne-am născut în apă ca peştişorii".

Noile norme pentru orânduirea anului liturgic prevăd ca impunerea numelui lui Isus să se celebreze chiar în ziua de 1 ianuarie; e şi normal de vreme ce numele i s-a pus lui Isus în a opta zi de la naştere.

Papa Paul VI a stabilit de asemenea ca, începând cu anul 1968, în ziua de 1 ianuarie să se celebreze Ziua mondială a păcii, pentru ca omenirea să obţină, prin mijlocirea Reginei păcii, pacea dorită.

Liturghia şi oficiul din ziua de Anul nou au un caracter complex: formulele liturgice provin din diferitele elemente liturgice care în decursul veacurilor s-au succedat, s-au suprapus şi, în cele din urmă, s-au contopit.

Ultimile norme pentru orânduirea anului liturgic prevăd pentru acestă zi următoarele: "In prima zi a lui ianuarie, octava Crăciunului, se celebrează solemnitatea Mariei - Mamă a lui Dumnezeu, în care se comemorează şi impunerea Prea Sfântului Nume a lui Isus".

Referitor la ziua de 1 ianuarie, papa Paul IV scrie în Exortaţia Apostolică "Marialis cultus":

"În noua organizare a ciclului natal ni se pare că atenţia tuturor trebuie îndreptată spre solemnitatea reactualizată a Prea Sfintei Maria, Mamă a lui Dumnezeu; aşezată, potrivit ordinii vechi a Liturghiei Romei, în prima zi a lui ianuarie, această solemnitate e menită să celebreze rolul Mariei în misterul mântuirii şi să preamărească demnitatea deosebită, care derivă de aici pentru "Maica Sfântă..., prin mijlocirea căreia l-am primit pe ... Creatorul vieţii"; totodată, este o ocazie nimerită de a reînnoi adoraţia faţă de Nou-Născutul Principe al Păcii, de a asculta din nou de la îngeri vestea cea bună, de a implora de la Dumnezeu prin mijlocirea Reginei Păcii, darul suprem al păcii. De aceea datorită fericitei coincidenţe a octavei Crăciunului, cu ziua inaugurală de 1 ianuarie, am stabilit Ziua Mondială a Păcii..."

N.B In duminica din octava Crăciunului, sau, dacă nu cade nici o duminică în cursul acestei octave - în ziua de 30 decembrie, este sărbătoarea Sfintei Familii: Isus, Maria şi Iosif. Este şi sărbătoarea aparţinând timpurilor moderne, mai exact din vremea pontificatului lui Leon XIII; acest papă a compus personal imnurile pentru oficiul sărbătorii.

(4) În duminica dintre 2 şi 5 ianuarie. Sau pe 2 ianuarie dacă în această perioadă nu cădea nici o duminică.