LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. III: CICLUL LITURGIC AL CRĂCIUNULUI

1. Originea şi dezvoltarea Adventului

În organizarea actuală a liturgiei romane Adventul se plasează la începutul anului bisericesc; anul liturgic începe cu duminica I a adventului; e logic, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos.

Însă acest mod de a calcula anul liturgic nu a fost întotdeauna în uz în Biserică. E sigur că primul ciclu liturgic avea ca dată de pornire comemorarea anuală a Paştelui. Si aceasta părea nimerit de vreme ce Paştele coincidea relativ în timp cu începutul anului civil (martie) şi se potrivea foarte bine cu anumite condiţii foarte răspândite în mediile creştine, şi anume, că în ziua de 25 martie, echinocţiul de primvară, Dumnezeu crease lumea, şi tot în această zi Maria îl zămislise pe Isus; şi tot în această zi Isus murise pe cruce. Un calendar mozarabic notează: Equinoxis verni et dies mundi primus, in qua die Dominus et conceptus est et passus est.

Sfântul Ambroziu declară fără echivoc: "Pascha vere anni principium primi mensis exordium". Ca dovadă că la această dată începe anul liturgic, stă şi faptul că cel mai vechi lecţionar cunoscut cuprinde un ciclu de lecturi ce începe în noaptea de Paşti (cu Geneza) şi se sfârşeşte în sâmbăta sfântă a anului succesiv.

Dar dezbaterile cristologice impun o exprimare mai decisă şi pe plan liturgic a misterului Intrupării Cuvântului. Aşa se orânduieşte sărbătoarea Naşterii Domnului. Cu introducerea acestei sărbători şi datorită faptului că data Paştelui fluctua în continuu, precum şi faptul că multe biserici transferaseră sărbătoarea Bunei Vestiri în timpul Adventului (In Postul Mare era interzisă cu desăvârşire orice solemnitate), pe nesimţite începutul anului liturgic s-a transferat la timpul Crăciunului. Cărţile liturgice care ne-au rămas din secolul VI-VII ne indică începutul anului liturgic, unele în Vigilia Naşterii Domnului, altele chiar în ziua Naşterii Domnului.

Mai târziu către secolul VIII-IX când Adventul, ca perioadă de pregătire pentru Crăciun a căpătat o fizionomie stabilă şi permanentă, anni circulum- cum se numea, începea de acum cu prima duminică a Adventului.

Termenul latin «adventus» = venire, iniţial semnifica o perioadă de pregătire, nu atât pentru naşterea lui Isus, cât pentru a doua lui venire pe pământ, parousia. Textele celor mai vechi sacramentale dovedesc lămurit acest lucru; nu se explică astfel pericopele evanghelice despre sfârşitul lumii, judecata universală şi apelurile la pocăinţă ale lui Ioan Botezătorul. Cele mai vechi lecţionare intitulează aceste pericope: de adventum Domini, luându-se termenul adventus cu sensul de Naştere, Crăciun, şi se acreditează ideea că Adventul este în exclusivitate o pregătire pentru această solemnitate. Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient de la începutul secolului V. Un veac mai târziu îşi face loc tendinţa de a pregăti sărbătoarea Crăciunului după modelul pregătirii Paştelui, astfel încât să fie un fel de a doua quadragesima. Iniţial adventul avea efect şase săptămâni. La Roma sfântul Grigore cel Mare l-a redus (546) la patru duminici, cu scopul de a-l cuprinde într-o singură lună, în decembrie. In celelalte biserici occidentale: Gallia, Spania, Irlanda, s-a păstrat perioada lungă şi începea la sfântul Martin (11 noiembrie), deoarece se numea quadragesima sfântului Martin. Această disciplină e în vigoare şi în prezent în biserica din Milano, în ritul ambrozian.

Postul, care în Advent a fost iniţial o practică existentă în mănăstiri pentru zilele de luni, miercuri şi vineri a căpătat ulterior un caracter obligatoriu pentru toţi. Inocenţiu II scrie episcopului de Braga, Spania: ieiunium etiam apud nos in adventu Domini tenetur. Ulterior postul s-a redus numai la abstinenţă de la carne. Dar nici această abstinenţă nu s-a mai ţinut ulterior, astfel încât în secolul XIV unul din papi îi obligă pe clerici ca măcar ei să se abţină de la carne în Advent.

Normele actuale pentru orânduirea anului liturgic caracterizează astfel perioada Adventului: "Perioada Adventului are o dublă caracteristică: e timp de pregătire la solemnitatea Naşterii Domnului, în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni şi totodată este timpul în care, printr-o atare amintire, sufletul este condus spre aşteptarea celei de a doua veniri a lui Cristos de la sfârşitul timpurilor".

Nu e timp de tristeţe, ci un timp de profundă dorinţă a venirii Mântuitorului şi de pregătire spirituală în vederea acestei veniri. Cum purificarea de păcat este cea mai bună pregătire spirituală e normal ca Adventul să aibă o nuanţă de pocăinţă, însă nu atât de pronunţată ca în Postul Mare. Cântecul de bucurie Aleluia, de pildă, nu se omite în Advent.

Ca semn de pocăinţă, culoarea veşmintelor liturgice în Advent e violetă; odinioară în unele biserici se folosea culoarea neagră iar imaginile se acopereau ca în timpul Patimii. În duminica a-III-a, Gaudete (1), se poate folosi culoarea roză.

De asemenea, orga şi celelalte instrumente muzicale permise în biserică nu pot cânta decât pentru a însoţi cântarea poporului, nu însă ele singure.

În duminici şi zilele de lucru ale Adventului, la liturghie nu se spune imnul «Mărire».

Dacă în Advent are loc o căsătorie, parohul trebuie să le atragă atenţia mirilor asupra caracterului pe care îl are acest timp liturgic.

Instrucţiunea "Eucharisticum mysterium", dată la 25 mai 1967 de Congregaţia Riturilor, îi învită pe credincioşi să participe des, dacă e posibil în fiecare zi, chiar în zilele de lucru la sfânta Liturghie, în special în Postul Mare şi Advent.

Zilele dintre 17 şi 24 decembrie sunt orânduite pentru o pregătire mai directă a Naşterii Domnului şi au un regim liturgic special. Se recomandă pentru Advent omilia, se bazează pe o foarte veche tradiţie în trecutul Bisericii. O predică atribuită sfântului Cezar din Arles (+543) notează: "Hoc tempus non immerito Domini Domini adventus nominatur, nec sine causa Ss. Patres adventum Domini celebrare coeperunt et sermones de iis diebus ad populum habuerunt ut se unusquisque fidelis praepararet et emundaret, quo digne Dei ac Domini sui nativitatem celebrare valeret".

Cum era şi normal, o atenţie deosebită în liturgia Adventului s-a acordat aceleia prin care Cristos a venit în lume, Sfânta Fecioară Maria. In acest sens amintim liturghia «Rorate», care în Evul Mediu se numea «Missa aurea Beatae Mariae». La Roma şi în alte dieceze ale Italiei, la 18 decembrie era în trecut sărbătoarea numită Exspectatio partus B.M.V.

(1) Duminica "Gaudete" e o replică la Duminica "Laetare" - a IV-a din Postul Mare. Se vede şi de aici intenţia de a organiza Adventul după modelul Postului Mare.