LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Ciclul temporal şi ciclul sanctoral.

Dumnezeu şi-a arătat puterea şi bunătatea faţă de oameni prin două mari lucrări: Creaţia şi Mântuirea. Biserica îi aduce preamărire pentru ele comemorându-le necontenit în liturgia sa: Creaţia în serviciul eucologic săptămânal e admirabil cântată în imnurile vespertine ale sfântului Grigore; Răscumpărarea prin ciclul anual de Tempore care se desfăşoară de la duminica I a Adventului până la ultima duminică de peste an având unele după altele toate misterele vieţii lui Cristos: naşterea, epifaniile sale, activitatea publică, patima şi moartea, învierea şi întoarcerea la Tatăl, coborârea Duhului Sfânt trimis pentru a da rodnicie Bisericii.

Ciclul săptămânal are un caracter cu precădere trinitar în timp ce ciclul anual este, de preferinţă, soteriologic şi escatologic.

Acest caracter al anului liturgic de memorial al lucrărilor lui Dumnezeu şi al misterelor lui Cristos, urcă până la originile Bisericii fiind impus de însuşi Cristos Bisericii sale. Cristos însuşi a poruncit apostolilor să celebreze euharistia ca o perpetuare şi o amintire a ceea ce El a făcut. Anul liturgic s-a iniţiat odată cu această poruncă primită de la Domnul la Cină.

Astfel, duminica se naşte ca o comemorare săptămânală a zilei celei mari în care a înviat Cristos: este primul nucleu al anului liturgic în care se reproduce ceea ce Cristos a făcut în patima, moartea şi învierea sa: Pascha crucifixionis şi Pascha resurrectionis, adică misterul pascal, misterul fundamental al noii credinţe care a devenit şi a rămas în continuare inima anului liturgic. Acestui mister avea să i se alăture foarte curând în liturgie acela a Rusaliilor. Amândouă erau legate între ele şi se completau reciproc; evident, vechi sărbători clasice, dar în creştinism cu o semnificaţie şi un conţinut radical diferit.

Sărbătoarea Paştelui era prea mare ca să nu aibă nici un preludiu. Deoarece Paştele se extinsese până la Rusalii, adică pe o perioadă de 50 zile de bucurie, era şi normal ca şi preludiul să dureze tot atât. Si iată că în secolele II-IV apare o perioadă de pregătire pentru Paşti cu caracter penitenţiar numărând puţine zile la început, dar care treptat se extindea la una, trei, şase săptămâni (Quaresima), apoi la alte trei duminici prequaresimale.

Intre timp marele dezbateri cristologice care au frământat Biserica în secolul IV au condus la o mai bună punere în lumină şi în liturgie şi a altor mistere referitoare la persoana lui Cristos. Si aşa asistăm la introducerea la Roma şi în Orient, dar în zile diferite, a sărbătorii Naşterii Domnului, împreună cu alte trei epifanii ale sale: Magii, Botezul Domnului, nunta din Cana, care cunoaşte rapid o largă răspândire şi un mare prestigiu şi, asemenea Paştelui, se îmbogăţeşte şi ea cu o perioadă de pregătire (Adventul în secolul V-VI) şi mai târziu cu Ipapante (Prezentarea la templu) ca un fel de quadragesima de încheiere. Astfel avem în sec. VI elaborate în esenţă cele două mari cicluri liturgice: al Paştelui şi al Naşterii, care vor constitui în continuare cei doi poli în jurul cărora va gravita complexul de sărbători universal celebrate de Biserica catolică.

In timpurile mai apropiate de noi vor fi instituite alte câteva sărbători, cu caracter în special cristologic ca: Sfânta Treime, Numele lui Isus, Trupul Domnului, Inima lui Isus, Prea Preţiosul Sânge, Cristos Rege, dar toate încadrate şi subordonate ciclurilor amintite.

Pe fondul acestor cicluri apar în secolul II cu primele comemorări ale martirilor, un alt ciclu, ciclul hagiografic sau sanctoral. Speranţa unei învieri glorioase asemănătoare cu cea a lui Cristos a asociat foarte curând conceptul de depositio a morţilor, în special a martirilor, la acela al solemnităţii duminicale. De aceea Sfântul Ignaţiu de Antiohia le scrie romanilor că el de acum nu mai doreşte altceva decât să moară, iar vestea martiriului său să ajungă la ei înainte de a oferi jertfa dumnezeiască, pentru ca toţi în cor să-i poată mulţumi Domnului pentru că l-a făcut pe episcopul din Siria să urce la cer din cetatea lor.

Cultul liturgic al martirilor a fost prima verigă a ciclului hagiografic, legat de origine de liturgia funerară din catacombe. Celebrarea sărbătorilor martirilor şi apoi a sfinţilor episcopi care au făcut cinste în mod deosebit Scaunului lor episcopal avea un caracter local, limitându-se la comemorarea săvârşită a mormântului lor. La Roma, de pildă în afară de mormântul lui Callist şi Priscilla unde se celebra aniversarul unui martir oarecare, sărbătoarea nu avea nici o expresie liturgică. In timp ce mulţimea de credincioşi se îmbulzea la mormântul martirului spre a lua parte la solemnitatea cimitirială, clericii ce deserveau bisericile urbane continuau oficiile divine după ciclul hebdomadar obişnuit.

Deşi la origine calendarul sfinţilor fiecărei biserici era local şi cuprindea puţine nume, foarte curând (secolul IV-V) fiecare biserică a început să se îmbogăţească cu comemorarea unor sfinţi mai renumiţi proprii altor biserici, în special când intrau în posesia relicvelor acestor sfinţi. Astfel Depositio martyrum din Roma din prima jumătate a secolului IV înregistrează la 7 martie: Perpetuae et Felicitatis Africae, iar la 14 septembrie: Cypriani Africae, Calendarul din Cartagina conţine pe bază de reciprocitate nume de martiri comuni. Astfel anumiţi sfinţi, prin răspândirea relicvelor lor, dobândesc curând un cult quasi ecumenic. Sfântul Augustin atestă un asemenea cult pentru sfântul Stefan, sfântul Vincenţiu, Sfântul Ciprian. Despre acesta din urmă scrie: "Quae enim regio in terris inveniri potest, ubi non eius eloquium legitur... passionis festivitas celebratur?"

Mai târziu (secolul VI-VIII) înmulţindu-se bisericile şi altarele dedicate martirilor şi mărturisitorilor, aceste altare posedau moaşte ale sfinţilor respectivi, principalele biserici şi-au completat propriul calendar liturgic intervenind astfel comemorarea sfinţilor aparţinând unor biserici chiar foarte îndepărtate.

Reforma liturgică a lui Carol cel Mare (secolul IX-X) a contribuit la înmulţirea sărbătorilor sfinţilor, introducând în propriul calendar sfinţii aparţinând bisericii din Roma.

Mai târziu calendarul roman al sfinţilor s-a răspândit pretutindeni în Biserică datorită în special Fraţilor Minori. Aceştia nu aveau reşedinţă sau dieceză fixă; ei au purtat pretutindeni calendarul roman pe care l-au adoptat, îmbogăţit şi cu alţi sfinţi, franciscani sau nefranciscani, astfel încât calendarul roman şi-a pierdut caracterul local de la început, devenind calendarul întregii biserici latine.

Creşterea ciclului hagiografic favorizat de pietatea populară şi de decadenţa liturgică a clerului a avut urmări însemnate şi uneori neplăcute în sensul că ciclul sfinţilor şi-a mărit spaţiul în detrimentul ciclului temporal şi subordonat lui. Papii din ultimile veacuri au depus eforturi grele pentru a stabili echilibrul cuvenit astfel încât drepturile liturgice datorate lui Dumnezeu să nu fie ştirbite de devoţiunea sfinţilor.

Istoric vorbind, ultimul care s-a inserat în anul liturgic a fost ciclul sărbătorilor mariane. Venerată chiar de la începutul Bisericii ca Mamă a lui Dumnezeu, dovadă străvechea formulă a crezului apostolic - Sfânta Fecioară a cunoscut primele onoruri liturgice nu la Roma, ci în Orient. Din Orient au pătruns la Roma abia în secolul VII.

Sărbătorile sfinţilor şi ale Maicii Domnului nu sunt rupte de ciclul cristologic, dar fac parte integrantă din el: jertfa însângerată a morţilor şi cea neînsângerată a mărturisitorilor e unită cu Patima lui Cristos, se înţelege, nu cu Patima istorică dar cu aceea care se reactualizează şi se perpetuează în Biserică prin celebrarea euharistiei.