ISTORIE

RENAŞTEREA

Între timp începe apogeul Renaşterii (1500-1580), în arhitectură (Bramante, Raffael, Michelangelo), în pictură Raffael, Tizian, Dürer). În ultima perioadă (1580-1700) apare stilul baroc, tendinţă aristocratică ce se dezvoltă într-o formă de cultură bogată în elemente populare şi devoţionale; dar în arhitectură degenerează în arbitrar şi spre fantastic, fără ca totuşi să lipsească opere de valoare (Maderno, Bernini) şi fără ca să existe un stil iezuit, chiar dacă multe din bisericile lor sunt construite după stilul arhitectonic dominant; în pictură (Guido Reni, Carlo Dolci, Rubens, Van Dyck , Rembrandt, Valesquez, Murillo).

Poate că splendoarea triumfalistică a acestui stil a făcut ca oamenii să-şi închidă ochii faţă de spiritul sobru al ştiinţelor naturii şi astfel asistăm la procesul lui Galileo Galilei, cu toate că, după tradiţia creştină lumea este o realitate creată de Dumnezeu şi nu de capriciul unei fiinţe supreme şi de legile proprii primite de la Creator.

IARĂŞI ERORI. Cu toată hotărârea Conciliului din Trento, apar noi erori teologice: Bacius neagă libertatea omului şi acordă graţiei valoare şi în conduita naturală Jansenin afirmă, în continuare, că natura omului nu e în stare să facă nici un bine ci numai să păcătuiască; Galicanismul în Franţa, curent după care Papa nu-şi poate exercita jurisdicţia decât ţinând seama de vechile sinoade franceze; curentul Josefinism duse la suprimarea relaţiilor Germaniei cu Sf. Scaun.

În secolul XVII Biserica este din nou viu combătută, iar Papii puşi în situaţii foarte dificile. Societatea lui Isus, al cărui spirit religios şi activitate apostolică întâlni mulţi adversari: protestanţi, iansenişti, conducători de stat, etc. fu acuzată de abuzuri, de ambiţii temporale, de neascultare, etc. şi după multe insistenţe şi presiuni se ajunse la suprimarea ei (1773), dar reabilitată mai pe urmă în 1814.

În secolul XVIII se răspândeşte necredinţa, indiferenţa religioasă, ale căror rădăcini adânci erau protestantismul cu libera interpretare a bibliei, cu tendinţa democratică şi revoluţionară a calvinismului, cu negarea unor adevăruri de credinţă, ceea ce ducea la negarea autorităţii lui Dumnezeu. Renaşterea anticreştină s-a ridicat în primul rând contra filosofiei scolastice a evului mediu.

Se neagă apoi revelaţia divină, raţiunea omenească fiind socotită singurul izvor al adevărului. Apare astfel raţionalismul, deismul, naturalismul, religie naturală contrară religiei supranaturale predicată de Biserica catolică. Apare şi francmasoneria care lucrează pentru distrugerea religiei şi a ordinii sociale.

În 1717 la Londra ia naştere o mare loje, la iniţiativa arheologului Payne şi a predicatorilor protestanţi Teofil Desaguliers şi J. Andresen, cu scopul de a restaura o religie naturală potrivită tuturor oamenilor superiori şi de a distruge creştinismul, în special catolicismul. "Marelui Arhitect al universului" i se cuvenea toată mărirea şi cinstea.

În francmasoneria franceză se întroduc ceremonii şi solemnităţi măreţe ca în vremea pseudomistică, pentru toţi membrii logilor masonice, împărţiţi în trei grade: maieştrii, tovarăşi şi învăţăcei.

Societatea franceză, pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea (1643-1715), stăpânită de lux şi imoralitate, acceptă uşor părerile anticreştine ale filosofilor englezi. Montesquieu combate Biserica şi Statul ("Lettres persannes") şi preamăreşte spiritul republican ("Esprit des lois"). Enciclopediştii propagă necredinţa.

Filosofia franceză face ca în Germania să pătrundă raţionalismul. Edelmann combate Sf. Scriptură, Sf. Treime, divinitatea lui Isus Cristos; Semler neagă inspiraţia; Lessing neagă miracolul; Herder respinge orice dogmă socotind evoluţia ca singura religie; Wieland reduce religia la plăcere, pe când Kant atacă bazele filosofiei realiste.

În Olanda, Baruch Spinoza, evreu repudiat de către evrei pentru necredinţă, profesează panteismul. Operele engleze şi franceze ale liberilor cugetători erau răspândite de către profesorii Leclerc şi Gravesande şi admirate de Elisabeta Wolf şi Madame de Neuville, etc.

IARĂŞI LUPTE. Turma mică (cf. Lc 12, 32), Biserica, trimisă în lume ca nişte oi în mijlocul lupilor (cf. Mt 10,16) se văzu din nou atacată.

Revoluţia franceză aduse Bisericii deposedare de bunuri, închisoare, exil şi un mare număr de execuţii capitale, până când Napoleon, primul consul, restabili liniştea; după ce însă ajunse la un concordat cu papa Pius al VII-lea (1808-1823) modifică înţelegerea făcută şi restrânse tot mai mult libertatea Bisericii, obligând pe profesorii din seminare să propună galicanismul.

Abia după deportarea lui Napoleon în insula Sf.Elena, Pius al VII-lea avu liniştea necesară să se poată ocupa de reorganizarea şi refacerea Bisericii. Succesorii săi, Leon al XII-lea (1823-1829) şi Pius al VIII-lea (1829-1830) avură puţine zile mai senine, dar Gregoriu al XVI-lea (1831-1846) văzu pregătindu-se în Italia revoluţia. Papa Pius al IX-lea (1846-1878) cu toate concesiile făcute revoluţionarilor nu-i putu mulţumi şi trebui să fugă la Gaeta. Statul Papal fu declarat republică. După doi ani de zile Papa se reîntoarce la Roma, dar veni anul 1870 când Piemontezi ocupară Roma şi, astfel, Statul Papal fu desfiinţat, până când în anul 1929 se refăcu în limitele restrânse de 44 hectare, sub denumirea de Statul Vatican.