ISTORIE

ISTORIE

De când a apărut omul pe pământ, triburi şi cetăţi, naţiuni şi împărăţii intră una după alta în istorie.

Se părea că Istoria cuprindea numai lumea pământească când, pe Valea Iordanului, Ioan Botezătorul anunţa lumii că se apropie Împărăţia cerurilor (cf. Mt 3, 2).

Cristos a inaugurat pe pământ această Împărăţie. Biserica sau Împărăţia lui Cristos, prezentă în mod tainic, creşte în mod vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu, toţi oamenii fiind chemaţi să formeze un singur corp cu Isus Cristos, lumina lumii. 1)

El a întemeiat-o şi a făcut-o să strălucească în lume prin cuvintele, operele şi prezenţa Sa. 2)

"Trebuind să se întindă la toate neamurile, Biserica intră în Istoria oamenilor, cu toate că depăşeşte şi timpurile şi frontierele popoarelor" 3).

Intră în Istorie şi dă sens Istoriei omenirii. Istoria omului, prin Biserică, devine Istoria mântuirii.

În progresivă creştere, ea atrage după sine omenirea şi se îndreaptă spre împlinirea Împărăţiei, spre unirea, consumată cu Regele său.

BISERICA ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU ÎN LUME

Biserica a apărut în ziua de Rusalii. Mulţimea care asculta cuvântul Apostolilor se boteza, asista la frângerea pâinii, îşi mărturisea păcatele, trăia ajutându-se reciproc, plină de bucuria sufletului, lăudând pe Dumnezeu.

Aşa este descrisă în Faptele Apostolilor (2, 41-47) realizarea mântuirii divine: o mână de oameni care credeau că în Isus moartea a fost învinsă, că Spiritul Sfânt s-a coborât peste oameni, că păcatele s-au iertat.

Biserica s-a născut în ziua de Rusalii, dar momentul conceperii ei a fost mărturisirea lui Petru în Cezarea lui Filip (Mat. 16, 16-20). Încă aici Biserica vorbeşte prin Petru recunoscând că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Deja ea vorbeşte şi încă de atunci e investită cu autoritatea lui Isus prin confirmarea făcută lui Petru: "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona... Şi eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri" 4)

Creştinismul n-a fost un simplu curent spiritual, o fraternitate sau o grupare de iluminaţi, ci o Biserică, sau mai degrabă: BISERICA. Primii creştini n-au format ei Biserica ci, ei au fost primiţi, agregaţi Bisericii care exista deja în cei Doisprezece apostoli, aleşi de Isus cu misiunea de a-I fi mărturii până la sfârşitul lumii. Biserica nu este rezultatul unei afluenţe, a unei adunări a creştinilor care s-ar fi hotărât să se organizeze. Ea nu este o organizaţie ci un organism viu care comunică o Viaţă. Întemeitorul ei, Isus, nu este în afara ei, ci este chiar în ea. 5).

Aşa a fost la început BISERICA, aşa este şi astăzi.

E adevărat că atunci nu existau atâtea probleme ca şi astăzi, dar dificultăţi erau şi atunci. Unele din partea evreilor care se încreştinau şi mai păstrau obiceiurile mozaice, pretinzând ca şi păgânii încreştinaţi să le accepte; altele din cauza dezbinărilor (schisme) sau a falselor doctrine (erezii) răspândite de unii chiar pe timpul Apostolilor. Biserica a trăit şi a crescut invingând greutăţi şi neînţelegeri. S-a străduit însă să menţină nealterată credinţa Apostolilor şi să respingă tot ceea ce putea altera şi slăbi revelaţia.

Biserica are sarcina de a păstra pe pământ un mesaj care nu este pământesc. Adevărul lui Dumnezeu ea nu-l poate schimba, dar trebuie să-l propună în forme mereu noi, adaptate timpului în care trăieşte.

Vechiul Testament a fost menţinut de Biserică, căci aceasta şi-a dat seama că numai după venirea lui, Isus putea fi înţeles cu adevărat. În dosul cuvintelor Vechiului Testament se descoperă Spiritul şi se găseşte calea ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu.

Era necesar a scrie şi evenimentele pe care le-au trăit Apostolii, şi astfel apare NOUL TESTAMENT, din care cea dintâi carte a fost scrisă pe la anul 50 de la naşterea lui Isus: Evanghelia Sf. Matei, iar ultima, pe la anul 100: Apocalipsul Sf. Ioan. Aceste cărţi arată grija Bisericii pentru păstrarea figurii autentice a lui Isus şi a mesajului său: El a murit, dar "după Scripturi", potrivit promisiunilor lui Dumnezeu cuprinse în Scripturi, a înviat pentru mântuirea noastră.

REACŢIA LUMII

Lumea în care trebuia propovăduit mesajul evanghelic şi speranţa lui, era însă fără dragoste şi fără milă (cf. Rom 1, 31). Lumea a reacţionat prigonind Biserica.

Mai întâi, evreii l-au arestat pe Petru, care îi acuza de răstignirea lui Isus; apoi pe ceilalţi Apostoli: au ucis pe diaconul Ştefan, iar în anul 42 pe apostolul Iacob.

Ceilalţi Apostoli, cu care s-a unit şi convertitul Saul din Tars, Sf. Pavel, s-au împrăştiat în întreg imperiul roman predicând învăţătura creştină cu mult succes chiar în capitala marelui imperiu păgân.

Imperiul roman presimţea că în sânul lui se năştea ceva ce nu deriva din propria sa autoritate. Calomnii şi însinuări făcură să izbucnească prigoanele.

În timpul împăratului Nero (54-68) poporul roman vorbea despre Christiani ca obiect de suspiciune pentru Statul păgân. Roma respectă zeii diferitelor naţiuni, dar nu putea tolera o religie cu o credinţă şi o morală destinată întregii omeniri, fără distincţie de naţionalitate.

Creştinul nu accepta să ofere tămâie împăratului ca unui zeu şi astfel cădea în delictul les majestate, pedepsit cu decapitarea, cu arderea pe rug, expunerea la animalele sălbatice sau cu răstignirea pe cruce.

Toate aceste pedepse le-au suferit creştinii sub Nero, când au fost acuzaţi de incendierea Romei în anul 64. În această prigoană muri Sf. Petru, care după ce predică la Antiochia, fondă biserica din Roma, de unde scrise două scrisori adresate creştinilor din Asia Mică. Scriitori din primele veacuri afirmă în mod expres că Petru a fost primul episcop al Romei, unde a murit şi unde a fost înmormântat.

Sf. Pavel, după multe peregrinări - descrise în Faptele Apostolilor - muri şi el la Roma, în acelaşi an cu Sf. Petru.

Împăratul Domiţian (81-96) prigoni pe creştinii chiar din propria lui familie: Flaviu Clemente, vărul său, fu acuzat de "ateism" 6) iar soţia sa Flavia Domitilla fu exilată.

Traian (98-117) a decretat: "Christianis esse non licet". Cu toate acestea, creştinii continuau să-şi ţină adunările lor religioase. Prin anul 112, guvernatorul Asiei Mici, Pliniu, "întreabă pe împărat cum să procedeze, căci există un mare număr de creştini de orice etate, sex sau condiţie, în care însă nu găseşte nici o vină".

Trei secole, cu valuri mai mari sau mai mici de ură, făcură să iasă la suprafaţă, pe de o parte cruzimea cea mai nestăpânită, iar, pe de altă parte, eroismul cel mai statornic. În cimitirele subterane (catacombe) creştinii , "multitudo ingens" (Tacitus), îşi mai găseau refugiul pentru a asculta învăţătura, pentru a se împărtăşi şi a-şi înmormânta martirii.

Scrisoarea episcopului Ignaţiu din Antiochia, pedepsit ca să fie sfâşîiat de animalele sălbatice, către anul 100, este caracteristică pentru atitudinea creştinilor faţă de Mântuitorul cât şi faţă de prigonitori: "Eu sunt grâul lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor pentru a mă învrednici să fiu pâinea lui Cristos, care se frânge pentru El. Atingă-mă focul, crucea, animalele; ciopârţească-mă, zdrobească-mi membrele, calce-mă în picioare, cu trupul frânt - crude torturi ale diavolului - numai să pot ajunge la Cristos... Lăsaţi-mă (scrie în continuare creştinilor care vroiau să-l împiedice să ajungă la Roma unde îl aştepta martiriul), lăsaţi-mă să primesc curata lumină; ajuns acolo voi fi om".

Martirii erau invidiaţi şi cinstiţi. Erau consideraţi ca trăind în paradis şi li se cerea ajutorul prin rugăciuni. Din credinţa reînvierii născu cinstirea sfinţilor. Ziua morţii era socotită ziua naşterii lor - zi de sărbătoare.

Cu cât prigoanele se înteţeau, făcând să se verse valuri de sânge şi decimând persoane fără număr sau chiar grupuri de creştini - ca legiunea Tebea sub Maximinian (286-305) - "cu atât mai mare era numărul celor ce credeau în numele lui Cristos" (Sf. Iustin). "Creştinismul pătrunsese în absolut toate sferele vieţii sociale, la toate nivelele sociale, la oraş ca şi la sat, de la sclavii din mine şi de pe galere, la patricienii dezabuzaţi în somptuoasele lor palate şi până la aparatul de stat şi la anturajul imediat al împăraţilor". 7)

Creştinismul se propaga în mod miraculos: "sângele martirilor era sămânţa creştinilor" (Tertualian), dând "creştinismului primelor trei veacuri poate cea mai dramatică dimensiune". 8)

ORGANIZAREA BISERICII VECHI. Comunităţile de creştini erau conduse de anumiţi capi puşi de Apostoli, numiţi presbiteri sau episcopi. Din scrisorile Sf. Pavel către Timotei se poate deduce că chiar de pe atunci exista o tendinţă "monarhică", cu un singur cap numit "EPISCOP".

Structura Bisericii este ierarhică. Ierarhul îşi exercită autoritatea primită nu de la popor, ci de la Dumnezeu (cf. Ioan 20,21)."Ierarhii, aleşi din popor, nu sunt deasupra Bisericii, ci rămân în ea, dar în exerciţiul funcţiunii lor ei sunt adevăraţi conducători, păstori şi părinţi. De aceea trebuie ascultaţi (Ev 13, 17).

În Biserică nu există caste: toţi au aceeaşi demnitate creştină, toţi sunt chemaţi la aceiaşi sfinţenie. Dar unii creştini sunt aleşi şi puşi de către Cristos şi Spiritul Sfânt (cf. Fapte 20, 28) să fie părinţi şi păstori ai "turmei lui Dumnezeu" (Petru 5, 2), pe care trebuie să o servească (cf. Lc 22, 26).

"Noi episcopii prezidăm atunci când slujim... Această slujire ar fi însă fără folos dacă episcopul nu şi-ar exercita puterile pe care le-a primit" 9)

Sf. Ignaţiu, amintit mai sus, şi martirizat sub împăratul Traian, scria creştinilor din Smirna: "Ascultaţi cu toţii de episcopul vostru, după cum Isus Cristos ascultă de Tatăl, şi supuneţi-vă prezbiterilor ca şi Apostolilor. Respectaţi pe diaconi, căci aşa vrea Dumnezeu". Deci, pe atunci - la sfârşitul secolului I - existau diaconi, presbiteri (preoţi) şi un episcop. Episcopii, preoţii şi diaconii ne fac să vedem pe Cristos în mijlocul nostru, căci prin ei lucrarea lui Isus este mereu prezentă în Biserică. A spus-o El însuşi: "Iată eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului" (Mt 28, 20).

Între episcopi însă, cel din Roma, urmaş al Apostolului Petru, căruia Isus i-a promis că-l va face temelie a Bisericii (cf. Mt 16, 18) şi l-a încredinţat să pască mieluşeii şi oile Sale (cf. Ioan 21, 15-18) era recunoscut ca având suprema autoritate. O dovedesc exemplele. După Sf. Petru, la Roma urmă episcop Sf. Lin (64-79), apoi Anaclet (79-91?) şi Sf. Clemente (91-100?), care scrise o scrisoare energică Bisericii din Corint, în Orient, pentru a pune capăt unor neînţelegeri ivite printre creştini (deşi în acele părţi se găsea încă în viaţă apostolul Ioan).

Sf. Ignaţiu din Antiochia, învăţăcel al apostolilor, la începutul secolului al II-lea, numeşte Biserica Romei, ca stând în fruntea întregei Biserici; iar Sf. Irineu, mort pe la anul 202, zice că toţi credincioşii trebuie să fie de acord cu Biserica din Roma, ilustră pentru originea sa apostolică, şi păstrarea tradiţiilor apostolice: "in qua semper conservata este ea quae est ab apostolis traditio".

"Esenţial în structura Bisericii este comuniunea fiecărei Biserici particulare, în persoana episcopului său, cu păstorul Bisericii din Roma, păstor universal şi centru unităţii catolice" 10)

În interiorul reţelei universale de Biserici particulare, legate între ele în mod colegial, din care se compune unica Biserică a lui Dumnezeu, există un centru: Biserica particulară a Romei, condusă de succesorul Sf. Petru. Episcopul Romei menţine unitatea în corul episcopilor. Păstor universal (cf. Ioan 21, 15-17), el este legătura vie nu numai între toţi păstorii de pe suprafaţa pământului, dar şi între Biserica actuală şi Biserica Apostolilor. Succesor al primului şi principalului martor al lui Isus (cf. V Cor 15, 5; Luca 24, 34; Fapte 1, 21-22; 2,32; 4,20; 5,32), el asigură unitatea în Biserică actuală veghind la continuitatea ei vie cu Biserica tuturor timpurilor 11). De aceea, tot ceea ce micşorează autoritatea papei este un rău al Bisericii. (Y Conger).

BISERICA ÎN LIBERTATE. După trei secole de sângeroasă prigoană, împăratul Constantin (306-337) publică edictul din Milan la anul 311, prin care concedea creştinilor libertatea cultului. El însuşi deveni creştin, cum era şi mama sa, Sf. Elena.

Prin acest act Biserica se găseşte legată de un imperiu mondial. Creştinii ies din catacombe şi-şi construiesc biserici, clădiri spaţioase, apte să cuprindă marea masă de credincioşi. Oameni de mare cultură explică mesajul evanghelic. Sunt Părinţii Bisericii: Atanasie, Vasile, Gregoriu Nazianenul, Gregoriu din Niceea şi popularul, elocventul Ioan Gură-de-aur, toţi din Orient. În Occident cei mai de seamă adânci gânditori, scriitori şi păstori de suflete sunt : Ambroziu din Milan, Augustin, eruditul Ieronim ( singurul dintre Părinţi care n-a fost episcop). Toţi au trăit înainte de anul 400 şi au lăsat lucrări în care expun meditaţiile lor asupra lucrării lui Dumnezeu şi combat ereziile ce falsificau revelaţia.

EREZIILE

Arie, preot în Alexandria, începu să înveţe că Fiul lui Dumnezeu (Logos) nu este de aceeaşi natură cu Tatăl. El este o creatură superioară tuturor creaturilor, (ca şi Logosul lui Plato, dar deosebit de Logosul Sf. Ioan: "La început era Cuvântul (Logos)...şi Dumnezeu era Cuvântul" (Ioan, 11). "La Niceea, în anul 325 se adună episcopii într-un conciliu ecumenic, fiind prezenţi şi delegaţii papii Silvestru I (314-335), şi condamnară erezia ariană.

Dacă Fiul nu este Dumnezeu, atunci nici Spiritul Sfânt, care purcede de la Fiul, nu poate fi Dumnezeu. Aşa gândea Macedoniu, patriarhul Constantinopolului, condamnat însă şi el de conciliul ţinut la Constantinopol în anul 381, adăugându-se în simbolul credinţei: "care de la Tatăl purcede", pentru a se determina cu mai multă precizie divinitatea Spiritului Sfânt. Totuşi expresiile relative la purcederea Spiritului Sfânt au rămas diferite; în Occident se spunea : "...Dela Tatăl şi de la Fiul (Filioque) purcede" 12); iar în Orient: "De la Tatăl prin Fiul (per Filium)", expresii care vor da mai târziu ocazie multor discuţii teologice.

Că "Jesus, qui passus est pro nobis idem ipse este Verbum Dei" (Isus care a pătimit pentru noi este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu) - cum scria Sf. Irineu - era doctrina ţinută de toţi, până la sfârşitul secolului al IV-lea, când Teodor din Mopsuesta negă unirea ipostatică a naturii divine cu natura omenească, învăţând că, Cuvântul locuia în omul Isus ca într-un templu. Nestoriu, patriarh în Constantinopol, difuză această eroare prin care se făcea deosebire între cele două persoane: Isus este om, născut din Fecioara Maria, dar nu este Dumnezeu, ci numai un instrument al Fiului lui Dumnezeu (şi deci nici Fecioara Maria nu este Mama lui Dumnezeu). Conciliul din Efes (431) condamnă această doctrină şi depuse pe Nestoriu, sentinţă primită cu bucurie de poporul care, cu torţe aprinse, însoţi spre casele lor pe episcopii care luară parte la Conciliu.

EUTIHIE, arhimandrit într-o mănăstire din Constantinopol, luptă contra lui Nestoriu, dar în zelul său ajunse prea departe: negă distincţia între cele două naturi, afirmând că Isus nu numai că este o persoană, dar în el este o singură natură, ceea ce duce la concluzia că Isus sau nu a suferit, sau că natura divină a fost supusă durerii. Papa Leon I (440-461) expune adevărata doctrină într-o celebră Epistolă dogmatică adresată patriarhului din Constantinopol, Florian. Pe baza acestei scrisori, cei 630 episcopi adunaţi în Conciliu la Calcedon (451) condamnă erezia monofizistă a lui Eutihie.

E interesant de reţinut că în discuţiile ce s-au continuat între apărătorii ortodoxiei ( adică adevăratei credinţe) şi susţinătorii monofizismului, Antim, patriarhul Constantinopolului - deşi sprijinit de Teodora, soţia împăratului Justinian, care încercă să restabilească monofizismul cu ajutorul patriarhului - fu înlăturat din scaun de papa Agapit (535-536). Teodora dorea ca după Agapit să ajungă pe scaunul papal diaconul roman Virgil, care, spera să fie de partea ei. Dar, ajuns papă, Virgil (537-555) nu făcu nimic în favoarea ereziei.

Monofizismul s-a menţinut în Orient până în zilele noastre. În Egipt monofiziţii se numesc copţi, iar în Mesopotamia, iacobiţi. Abisinia este încă stăpânită de acest curent eretic.

AUTORITATEA EPISCOPULUI ROMEI. Nu mai amintim alte multe schisme şi erezii contra cărora Biserica a trebuit să lupte pentru a apăra dreapta credinţă. Din aceste frământări prin care a trecut Biserica reiese clar rolul de păstor universal al episcopului Romei: fie că îşi trimite reprezentanţi la conciliile ţinute în Orient, fie că ia atitudine în favoarea Sf. Atanasie, alungat de către împărat de pe scaunul patriarhal din Alexandria, fie că ereticii caută să-l atragă de partea lor convinşi fiind că astfel toţi vor îmbrăţişa doctrina lor, fie că la el apelează atât drept credincioşii cât şi ereticii, numindu-l Pater patrum, Caput omnium Ecclesiarum, etc. De aceea Sf. Ambrozie zice: "Ubi Petras, ibi Ecclezia".

Autoritatea episcopului Romei câştigă teren nu numai pe plan spiritual, dar şi politic şi temporal. După mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, autoritatea imperială scăzu, iar populaţiile din Italia, ameninţate de barbari, nu aveau alt sprijin decât pe episcopul din Roma. Şi iată că papa Leon cel Mare (440-461) împiedică pe Attila să coboare în Italia, iar pe Genseric îl opreşte să distrugă Roma. Gregoriu cel Mare (590-604) se preocupă şi de procurarea de alimente în vremuri vitrege pentru populaţia Italiei.

Acest lucru fu posibil pentru că Biserica Romei poseda, prin donaţiile făcute din partea împăraţilor, teritorii în jurul Romei. Aceste teritorii au crescut mereu formând viitorul Stat Papal în care conducătorul Bisericii universale avea totală independenţă faţă de autoritatea civilă.

BISERICA ŞI STATUL

Ajutorul Statului nu era necesar pentru întinderea Împărăţiei lui Dumnezeu între oameni. Ba chiar amestecul Statului în explicarea mesajului evanghelic a fost uneori fatal, fie prin sprijinul dat ereziilor, fie prin pericolul ca Biserica să fie identificată cu o determinată persoană potentă.

Dar Imperiul roman nu era una cu Împărăţia lui Cristos. Când acela se prăbuşi în Occident, credinţa nu pieri. Din contră, se lăţi şi la popoarele barbare, care prin Biserică ajung nu numai la credinţă, dar şi la o viaţă civilizată.

Când apar barbarii, Imperiul de Răsărit trebuie să lupte contra Perşilor şi a Bulgarilor, iar Imperiul de Apus dispare (476). Singură Biserica rămâne în picioare şi-şi continuă cu râvnă opera de evanghelizare.

Dar în timp ce oraşele se încreştinează, satele sunt încă păgâne (pagus, paysan, păgân). După ce monahismul apăru mai întâi în Egipt, din dorul sufletelor nu numai de a fugi de murdăria lumii, dar mai ales ca din detaşarea de bunuri particulare să poată practica mai liber iubirea universală, Sf. Martin de Tours introduce monahismul în Occident. Împreună cu călugării săi, Sf. Martin contribuie mult la dispariţia păgânismului şi barbariei de la sate. El face o operă nu numai religioasă, dar şi de civilizaţie: se roagă şi munceşte pentru secarea bălţilor, cultivarea câmpurilor, etc.

Pe la anul 700 se convertesc Francii, iar Carol cel Mare contribuie însuşi, ca şi alţi principi la convertirea barbarilor. E adevărat că din acest motiv uneori convertirile erau forţate, urmare negativă a amestecului puterii temporale în misiunea Bisericii.

Totuşi aceste metode nu erau calea obişnuită de convertire.

Ţările de Jos au fost evangelizate de Wilibrund puţin după ce papa Grigorie cel Mare (590-604) trimise în Anglia câţiva călugări benedictini. Germania a fost evangelizată de Sf. Bonifaciu. Irlanda, în urma predicării Sf. Patriciu (387-465) deveni "insula sfinţilor". Elveţia ca şi peninsula Scandinavă avură predicatorii lor. Ba chiar şi Islanda şi Groenlanda.

În Orient se convertiră sârbii, bulgarii, iar locuitorii Moraviei se convertiră la predica Sf. Metodiu şi Ciril (863), care inventară alfabetul slav, traduseră Sf. Scriptură în limba naţională, devenită limbă liturgică.

În secolul al IX-lea se converteşte Boemia, apoi Polonia şi Rusia, în urma activităţii predicatorilor veniţi din Constantinopol.