ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

38. PAPII SECOLELOR AL VIII-LEA, AL IX-LEA, AL X-LEA ŞI AL XI-LEA

Papii din aceste patru secole sunt în număr de 73, despre care vom spune numai esenţialul.

85. Sfântul Ioan al Vl-lea (701-705) intervine în problemele politice ale Angliei, susţinând pe Wilifried, episcop de York.

86. Ioan VII (705-707), însemnat pentru restaurarea multor biserici din Roma.

87. Sisinus (708), trecut repede, ca un "meteorit", cu numai 20 de zile de pontificat; totuşi, a iniţiat construirea cuptoarelor de cărămidă destinată zidurilor ce apărau Roma.

88. Constantin (708-715) a fost constrâns să meargă la Constantinopol pentru a potoli ura împăratului.

89. Grigore II (715-731). Sub el s-a făcut convertirea Germaniei. Cu el s-a iniţiat lupta împotriva iconoclasmului.

90. Grigore III (731-741). Este ultimul Papă care obţine confirmarea împăratului din Orient (Constantinopol). Luptă împotriva iconoclasmului.

91. Sfântul Zaharia (741-752) favoriză sfârşitul Morovingienilor şi ascensiunea Carolingienilor; datorită lui a fost depus Frederic, zis "Idiotul", în favoarea lui Pipin cel Scurt.

92. Sfântul Ştefan II (752-757) se duce în Francia să-l încoroneze pe Pipin şi, la cererea acestuia, îl ajută împotriva Longobarzilor. Este amintit fiindcă este primul care a construit primele turle (clopotniţe) ale Bazilicii Sfântul Petru din Vatican.

93. Sfântul Paul I (757-767) era fratele papei precedent. Cu el se naşte Statul Papal.

94. Ştefan III (768-772). După Sfântul Paul I a urmat antipapa Constantin II, urmat fiind de un alt antipapă, Filip, fapt ce l-a determinat pe Ştefan III să ia hotărârea ca poporul să nu mai poată participa la alegerea Papei, ci să aibă doar dreptul să-l aclame pe noul Papă ales de episcopi.

95. Adrian I (772-795) a fost organizatorul Statului Papal. Avu bune raporturi cu Carol cel Mare. Aprobă Conciliul II de la Niceea împotriva iconoclaştilor.

96. Sfântul Leon III (795-816) a fost maltratat şi aruncat în închisoare de nevrednicii părinţi ai Papei precedent. Fugi în Francia şi, protejat de Carol cel Mare, se reîntoarse la Roma, unde îl încoronă pe Carol cel Mare ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, în noaptea Crăciunului 799. Întregul său pontificat este legat de opera lui Carol cel Mare, graţie căruia a supravieţuit încă doi ani.

97. Sfântul Ştefan IV (816-817). Pontificatul său a durat 7 luni. Se duse în Francia pentru a împăca certurile dintre fiii lui Carol cel Mare, mort de 2 ani.

98. Sfântul Pascal I (817-824) a fost acuzat de abuz de putere împotriva inamicilor săi. Se zice că a dispărut pe când se afla în rugăciune, în timpul unui incendiu ce-a distrus toată Roma. Este sigur că el a descoperit moaştele Sfintei Cecilia, patroana muzicii.

99. Sfântul Eugeniu II (824-827) a luptat cu îndârjire împotriva iconoclaştilor şi împotriva unui oarecare Claudiu, episcop de Torino, care obişnuia să spună: "Dacă venerăm crucea, atunci trebuie să cinstim şi staulul, şi boul, şi asinul din Bethleem".

100. Valentin (827) muri după o lună şi zece zile. În timpul său arabii ocupară Sicilia.

101. Grigore IV (827-844) construi o cetate în locul Ostiei, pe care o denumi "Gregorianopolis". Pentru apărarea Romei, încercă inutil să împace pe fiii lui Ludovic Piosul, feciorul lui Carol cel Mare. Împăratul a fost constrâns să-şi renege proprii fii.

102. Sergiu II (844-847) ajunse în luptă cu antipapa Ioan şi împăratul Ludovic. În august 845 trebui să ţină piept arabilor care pătrunseră în Roma, traversând Tibrul. Restaură biserici grav profanate de arabi.

103. Leon IV (847-855). Cutremurele de pământ, incendiile şi invaziile arabilor în Roma au fost preocupările lui cele mai mari. Iniţiază construirea noului zid împrejurul Romei numit "Citta Leonina" - oraşul lui Leon. Construi, de asemenea, Leopolis, o altă cetate pentru apărarea Romei.

104. Benedict III (855-858). După Leon IV a apărut legenda ridicolă a "papesei Ioana". Dar istoria ne spune că Benedict III a trebuit să-l combată pe antipapa Anastasiu, în perioada în care ar fi trăit "papesa Ioana".

105. Sfântul Nicolae I cel Mare (858-867) luptă energic împotriva pretenţiilor Ravennei şi Constantinopolului, care voiau să micşoreze autoritatea Romei. El îl excomunică pe Fotie, iniţiatorul Schismei Orientale. A fost unul dintre cei mai mari papi ai istoriei medievale căci a ştiut să apere drepturile primatului papal pe toate terenurile: contra lui Fotie, contra arhiepiscopului Hincmar de Reims, obligându-l pe acesta să respecte drepturile episcopilor la instanţa supremă a papei când sunt nedreptăţiţi, contra arhiepiscopului Ioan de Ravenna care puse impozite exorbitante pe credincioşii săi. A purtat un duel teribil contra lui Lothar II, regele Lorenei, care şi-a alungat soţia legitimă, Teutberge, cerând divorţul Bisericii pentru a se căsători cu altă femeie, Waldrade, dar Papa a refuzat, cu toată intervenţia împăratului Ludovic II care a asediat Vaticanul. Nicolae I a apărat până la moarte indisolubilitatea căsătoriei. Curând după gloriosul pontificat al lui Nicolae I începe trista epocă "Secolul de fier", în plină feudalitate (867-972, 1050), în care papalitatea ajunge la bunul plac al familiilor puternice italiene, în particular casele de Spoleto şi Teofilact. Incapabili de a scutura acest jug, papii acelor vremuri, ca Ioan VIII (872-882), au fost asediaţi în Roma de unde s-au refugiat în Franţa, iar alţii, ca Papa Formoso (891-896), au cerut ajutorul regelui Arnulf de Carintia al Germaniei, contra Spoletanilor. Aceştia, pentru a se răzbuna, vor cere sub pontificatul lui Ştefan VI (896-897) ca Papa Formoso să fie dezgropat, să se declare actele sacre nule şi să fie aruncat în Tibru. Pe Papa Ştefan, Casa Spoleto l-a închis într-o mănăstire unde l-a asasinat.

106. Adrian II (867-872) a fost primul ajuns la preoţie căsătorit, dar s-a despărţit de soţia sa, Ştefania, făcând votul castităţii. În timpul său s-a celebrat Conciliul IV din Constantinopol.

107. Ioan VIII (872-882) a trebuit să intre în lupta pretendenţilor la tron. Favorizându-l pe Carol Pleşuvul în locul lui Ludovic Germanicul, îşi atrase ura ultimului. Roma se afla într-o situaţie haotică din cauza intrigilor imperiale şi incursiunilor rapide ale saracenilor. A fost otrăvit şi ucis cu lovituri de ciocan.

108. Martin I (882-884), primul papă ales, fost episcop. A fost dus la Constantinopol în problema schismei lui Fotie şi arestat o lună. Sub el, saracenii au ocupat şi devastat Monte Cassino, ucigându-l în timpul Sfintei Liturghii pe abatele Bertario.

109. Adrian III (884-885). Sub el a existat o perioadă de dezordini, aversiuni şi lupte. Muri în timp ce se ducea în Franţa ca să împace certurile între succesorii lui Carol cel Mare.

110. Sfântul Ştefan V (885-891) a fost constrâns să accepte alegerea sa ca papă. Roma era chinuită de secetă şi de invazia lăcustelor. În timpul pontificatului său, Sfântul Imperiu Roman se împarte, iar, în Răsărit, fratele de 16 ani al împăratului pretinde să schimbe pe patriarhul Constantinopolului.

111. Formoso (891-896). Cu el începu "perioada de fier" a Bisericii, căci au fost vremi de lupte, neînţelegeri şi războaie civile. Această perioada nefastă va dura circa 150 de ani. Este o minune că papalitatea a supravieţuit! Acest papă a pontificat în cea mai întunecată epocă din toate socolele istoriei Bisericii. Şi să ne gândim că numele lui înseamnă "Frumosul". În timpul său, bulgarii s-au rupt de jurisdicţia Romei, fiindcă nu le-a acordat un patriarh, cum cerea ţarul lor, şi s-au supus jurisdicţiei Constantinopolului, ducându-ne şi pe noi, românii, ceva mai târziu, sub aceeaşi oblăduire bisericească nefericită.

112. Bonifaciu VI (896). Pontificatul său dură numai 15 zile.

113. Ştefan VI (896-897) avu îndrăzneala să-i facă proces defunctului papă Formoso, acuzat de a fi susţinut pe germanofili. A fost la rândul său ucis de inamicii săi.

114. Roman (897). Scurtul său pontificat dură 3 luni şi 21 zile. Se zice că ar fi redevenit călugăr.

115. Teodor II (în 898) a pontificat 20 de zile, suficiente să-l reabiliteze pe Papa Formoso. El depuse solemn osemintele Papei Formoso în Bazilica Vaticanului şi proclamă valide toate consacrările lui.

116. Ioan IX (898-900) este al şaptelea papă în ultimii zece ani ai secolului al IX-lea. S-a ocupat de reabilitarea papei Formoso. Încearcă să restabilească ordinea şi siguranţa publică, fiindcă era într-adevăr o perioadă de haos maxim.

117. Benedict IV (900-903). Italia era prădată de normanzi la sud, de unguri la nord; se pare că a căzut victimă dezordinilor.

118. Leon V (903) n-a făcut nirnic, căci pontificatul său a durat 2 luni şi a fost ucis.

119. Cristofor (903-904). Pontificatul său a fost contestat de două familii rivale: aceea a Tusculanilor şi cea a Croscenzilor. Din această cauză au fost lupte şi certuri.

120. Sergiu III (904-911) avu îndrăzneala să refacă procesul Papei Formoso. Pontificatul său constitui o încurcătură de acţiuni răzvrătitoare.

121. Anastasie III (911-913) avu, în fine, un pontificat pacific. Avu totuşi divergenţe cu împăratul Constantinopolului, din cauza celor patru căsătorii oprite ca fiind nelegitime.

122. Landon (913-914). A trăit într-o lume de variate fracţiuni şi a încercat să pună pace în luptele interne din Roma, dar a murit misterios, în 914.

123. Ioan X (914-928) demonstră energie, tact şi prudenţă. Îşi propuse să elibereze Italia de saraceni, călăuzind şi conducând personal soldaţii la asaltul cetăţilor saracene. Avu la sfârşit un triumf la Roma, dar sub impresiile războiului victorios, este făcut prizonier de către saraceni şi ucis.

124. Leon VI (928-929) se preocupă de pacea între romanii care în luptau pentru puterea papală. Pontifică numai 8 luni.

125. Ştefan VII (929-931). Sunt anii când nobila doamnă Marozia domina Roma. Aceasta îşi impusese voinţa şi sub Leon VI şi sub Ştefan VII. Trebuie să arătăm că acest papă era dotat cu capacitate de guvernare. Pontificatul său, din păcate, dură numai 2 ani, o lună şi 15 zile.

126. Ioan XI (931-936) era fiul nobilei doamne Marozia. A fost ales la numai 25 de ani. Ura poporului contra Maroziei se revărsă asupra acestui fiu al ei. Puterea trecu asupra fratelui Alberico şi aşa, cei doi fraţi, conduşi de marna lor, guvernară Roma cinci ani; au făcut-o cu succes, având în vedere situaţia din acele vremuri tulburi.

127. Leon VII (936-939). Despre el ştim puţin. În timpul pontificatului său căştigă în importanţă abaţia de la Cluny (în Franţa), care avea sub dependenţa ei 300 de mănăstiri. Se preocupă în primul rând de reforma monastică.

128. Ştefan VIII (939-942). Avem puţine date şi despre el. Se pare că a căzut victimă unei răscoale populare.

129. Martin II (942-946), zis şi Martino, a fost supus unor fraude de Alberico ce domina Italia. Cu toate acestea, continuă reforma mănăstirilor şi a clerului.

130. Agapet II (946-955), cu prudenţă şi fermitate, consolidează prestigiul papalităţii. Alberico, ajuns pe patul de moarte, pretindea ca fiul său, Octavian, să fie ales papă după moartea lui Agapet. A luptat împotriva fenomenului "călugărilor rătăcitori".

131. Ioan XII (955-964). După moartea lui Agapet, romanii aleseră pe Octavian, fiul lui Alberico, care încă nu avea 20 de ani şi îşi schimbă numele în Ioan. De la el se fixă definitiv regula de schimbare a numelui papei ales. Se voia a se face din el un principe acoperit de putere papală. Se vârî în aventuri periculoase, iar viaţa sa mondenă fu scandaloasă. Încoronă ca împărat pe Otto, în 962, şi, de asemenea, restaură Imperiul German, care căzu abia în timpul lui Napoleon în 1806. La sfârşit regretă că l-a încoronat de împărat pe Otto, iar acesta, la rândul său, se răzbună; papa trebui să fugă din Roma. În locul său fu numit un laic. Acesta îşi luă numele de Leon VIII. Dar Ioan se întoarse la Roma, făcându-l pe antipapă să fugă. Când Otto voi să reocupe Roma, Ioan muri de un atac de inimă.

132. Benedict V (964-965). Otto voi să impună pe Leon VIII, dar romanii aleseră de papă pe acest Benedict, om pios şi expert în gramatică, numindu-l "gramaticul". Împăratul asedie Roma. Pentru a îndupleca ura împăratului, romanii considerară pe Benedict ca şi prizonier. Otto îl repropuse pe Leon VIII, iar Benedict, umilit şi degradat, este trimis în exil la Hamburg. Leon muri curând, pe neaşteptate, dar şi Benedict moare la Hamburg în 999 (dată nesigură), osemintele lui fiind aduse la Roma.

133. Ioan XIII (965-972) pontifică într-o perioadă de lupte între familiile romane care urmăreau puterea politică; fiind închis, cu ajutorul neaşteptat al lui Otto, este reabilitat.

134. Benedict VI (972-974). Italia era atunci dominată de împăraţii germani. Este închis, iar postul său ocupat de antipapa Bonifaciu VII. Acesta este silit să se refugieze în Orient. Totuşi, Benedict n-a fost pus în libertate, dimpotrivă, este strangulat de familia Crescenzi.

135. Benedict VII (974-983). În sfârşit, calmul se reîntoarse în Roma. Despre acest papă ştim puţine. S-a aliat cu Otto II şi i-a combătut puternic pe saraceni.

136. Ioan XIV (983-984) ales şi impus de Otto II, dar acesta, murind pe neaşteptate, romanii împresurară şi îl închiseră pe papă în castelul Sfântul Angelo şi-l uciseră, otrăvindu-l. Rămase stăpân pe situaţie antipapa Bonifaciu VII, dar şi el este închis şi apoi ucis.

137. Ioan XV (985-996) a fost mare expert în arte militare, literat şi autor de cărţi. Puterea politică era în mâinile familiei Crescenzilor, care profită de faptul că împăratul Otto III avea numai 5 ani. Zece ani mai târziu, în 995, papa se reîntoarse la Roma, împreună cu împăratul care avea doar 15 ani, dar, după puţin timp, papa muri. De pe vremea lui se vorbeşte de prima canonizare oficială, când a fost declarat "sfânt" Ulrich, episcop de Augusta (azi Augsburg), Germania.

138. Grigore V (996-999) a fost impus de Otto. Este primul papă german. Avea numai 24 de ani. Se învoi cu împăratul să renoveze imperiul şi papalitatea, dar plecând împăratul din Roma, papa este închis şi apoi otrăvit.

139. Silvestru II (999-1003) era un mare erudit, studiind astronomia în Spania, pe lângă arabi, fapt pentru care mulţimile îl credeau în legătură cu diavolul. Voia ca Otto III să reclădească "noul Constantinopol", dar acesta muri în 1002 şi apoi, după el, muri şi papa.

140. Ioan XVII (1003) a fost antipapă în timpul lui Ioan XV. Acest papă este însemnat, căci cu el a început refacerea papalităţii şi a Italiei. Din păcate, adevăratul său pontificat a durat doar 6 luni.

141. Ioan XVIII (1003-1009) desfăşură o activitate exclusiv religioasă; îl trimise în Rusia pe Sfântul Brunone să încreştineze această ţară.

142. Sergiu IV (1009-1012). Sub el, Roma a fost bântuită de o mare foamete, papa acordând tuturor ajutorul său, lăsând în urma lui un bun nume.

143. Benedict VIII (1012-1024) l-a uns ca împărat pe Henric II al Germaniei. Tot el l-a instalat ca guvernator pe Romano, fratele Papei, conducând Roma împreună. Combătu pe saracenii sosiţi pentru ultima oară în Roma. Bizantinii ameninţau ocuparea Italiei meridionale, şi atunci Papa plecă în Germania şi îl chemă pe împărat în ajutorul Romei şi Italiei. Proiectă un conciliu pentru reformarea clerului, dar muri subit fără ca acesta să aibă loc.

144. Ioan XIX (1024-1033). Cu el reîncepu perioada decadenţei papalităţii. Acesta era fratele papei precedent. În acest timp moare Enric II, pe care-l declară Sfânt, iar văduva acestuia, regina Cunegonda, devine Sfântă. Pontificatul său a fost diminuat destul de mult. Singurul său merit e acela de a fi protejat şi susţinut pe Guido d'Arezzo, călugărul inventator al notelor şi portativelor muzicale.

145. Benedict IX (1033-1045) era nepotul celor doi papi precedenţi şi încă n-avea 20 de ani. Voia la guvernarea Romei pe fratele său Grigore. Era o perioadă de mari tâlhării şi imoralitate. Intervenţia împăratului Conrad cel Sărac lăsă Roma într-un asemenea haos, încât poporul răsculat îl alungă pe papă. Sosi antipapa Silvestru III, dar Benedict se reîntoarse la Roma după 4 luni de exil şi-l excomunică pe antipapă. Totuşi, obosit şi neîncrezător, renunţă la scaunul papal în favoarea lui Ioan Gratiano, care-şi luă numele de Grigore VI. Pare că a murit la 9 ani după renunţarea la papalitate.

146. Grigore VI (1045-1046) oferi bani nedemnului Benedict IX, predecesorul său, fiindcă renunţase. Hotărât să reîntroneze ordinea şi disciplina, îl încoronă pe Enric III ca rege al Italiei. Totuşi, fiind contestată alegerea lui ca papă, renunţă la papalitate, iar după un an muri.

147. Clemente II (1046-1047) este impus de Enric III, zis "Barbă neagră". Voi reforma clerului, dar muri - posibil otrăvit - de susţinătorii lui Benedict IX. Este îngropat în Germania.

148. Damasus II (1048) a fost impus de Enric III, dar, sub pontificatul său nefericit, norocul îi fu de scurtă durată.

149. Sfântul Leon IX (1048-1054) a fost cerut tot de împăratul Enric III, dar ceru să fie confirmat de poporul roman. Intră în Roma desculţ şi voi să repete alegerea sa. Dorea de îndată reforma clerului. Luptă cu energie împotriva normanzilor care-l împresurară. Aceştia, impresionaţi de marea sa umilinţă, cad în cele din urmă la picioarele lui şi îi cer iertare. Încheiată pacea cu normanzii, se preocupă intens de schisma Bisericii din Constantinopol, ruptă de cea a Romei. Din nefericire, sub pontificatul acestui papă, adevărat "Sfânt", se consumă schisma cu Răsăritul, pregătită de atâtea secole de împăraţii bizantini.

150. Victor II (1054-1057) convalidă schisma cu Orientul. Sub pontificatul său muri Enric III şi deveni împărat Enric IV; din cauza acestuia va suferi Biserica şi papalitatea.

151. Ştefan IX (1057-1058) continuă reforma clerului şi combătu noua erezie a "patarinilor".

152. Benedict X (1058-1060). Alegerea sa a fost rezultatul luptei dintre familiile romane. A fost alungat din Lateran (reşedinţa papală) şi în locul său este adus Nicolae II.

153. Nicolae II (1059-1061). Depunând pe Benedict X în conciliul de la Sutri, Nicolae II vine la Roma de la Siena, unde fusese ales. Este însemnat pentru că a publicat "Statutul de alegere al Papei". Din acel moment, în virtutea acestui statut, alegerea Papei aparţine numai Cardinalilor.

154. Alexandru II (1061-1073). A fost ales după regulile noi ale statutului lui Nicolae II, dar n-a fost acceptat. Pornind împotriva reformei lui Nicolae II, este ales Onoriu, dar acesta este declarat antipapă. Alexandru II a fost considerat papă legitim.

155. Grigore VII (Sfântul Hildebrand - 1073-1085) este unul dintre cei mai mari papi din istorie. El a fost acela care zdrobi autoritatea imperială şi laică în problema dreptului investiturii bisericeşti. Angajat într-o luptă cruntă împotriva lui Henric IV, a fost închis, apoi eliberat de popor. Îl excomunică de două ori pe Henric IV; acesta ocupă Roma, impunând ca antipapă pe Clemente III. Normanzii eliberară Roma, iar Grigore VII trebui să plece în exil. El moare la Salerno. Lupta împotriva amestecului imperial a fost victorioasă datorită acestui extraordinar papă.

156. Victor III (1086-1087) luptă împotriva antipapei Clemente III. Este însemnat pentru că a fost abate la Monte-Cassino.

157. Urban II (1088-1099) voi să-l imite pe marele Grigore VII şi pregăti "Cruciada săracilor", care sfârşi învinsă.