ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

37. SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU. RENAŞTEREA

Ruina vechii societăţi se resimte în răstimpul de la moartea Papei Bonifaciu VIII (1303) până la căderea Constantinopolului (1453), când începe a se destrăma, pe ruinele ei, apărând noua societate. Papii nu mai au influenţă în societate, împăraţii trăiesc în umbră, monahismul nu mai satisface cerinţele trupului. Clerul inferior este ignorant şi sărac. Clerul înalt, în mare parte, este laicizat şi fără zel. Teologia şi ştiinţele, atât de înfloritoare odinioară, tânjesc. Poporul de rând este părăsit, cufundat în formalism şi superstiţii.

Factorii noii societăţi sunt diferiţi: sosirea din Orientul ocupat de turci după căderea Constantinopolului (1453) a unui mare număr de refugiaţi, care aduc cu ei bibliotecile lor cu operele anticilor. Regii, ca simbol suprem al popoarelor, se silesc a concentra în mâinile lor toată puterea politică. Oamenii încep să-şi afirme, tot mai mult, drepturile lor faţă de Stat şi Biserică. Ştiinţele iau o direcţie nouă, se dezvoltă cele naturale şi sociale, mai puţin teologice şi filosofice. În literatură şi artă se întronează cultul antichităţii păgâne, eline şi romane (Umanismul şi Renaşterea). De mare însemnătate sunt şi noile invenţii: praful de puşcă şi tiparul, care vor schimba faţa societăţii bazată pe feudalism şi vor răspândi prin tipărituri comorile ştiinţei şi literaturii în cercuri tot mai largi. Aceşti factori noi, în sine, nu au nimic antibisericesc, ba mai mult, la început, chiar au stat în slujba Bisericii. Dar cu timpul, din prieteni devin duşmani. Aşa, de exemplu, primii umanişti ai Renaşterii sunt buni creştini şi oameni cu frica lui Dumnezeu. Curând însă, aveau să apară artişti care preţuiesc la antici numai forma; astfel, ei încep să se înstrăineze de Biserică, ba chiar s-o duşmănească, fiindcă le propunea un ideal mai profund de viaţă. Pe marii teologi scolastici nu-i mai citesc, pentru forma lor schematică şi sobră. O propoziţie elegantă, construită în stilul oratoric al lui Cicero, era mai preţuită decât toată înţelepciunea dumnezeiască a Evangheliei. Odată cu mentalitatea aceasta păgână se ivesc şi moravuri urâte, păgâne. Scriitorii, deşi se fălesc mult cu independenţa şi cu cinstea lor, se lasă cumpăraţi cu bani de aceia care plăteau mai mult. Aşa ajung să laude azi, iar mâine să hulească ceea ce au lăudat ieri, după interesul material. Minciunile şi calomniile sunt la modă. Episcopii îşi părăseau scaunele şi se complăceau să stea la curţile regale, ca şi consilieri politici ai regelui. Clerul devine imoral şi superstiţios.

Papii Renaşterii au fost şi ei influenţaţi de aceste curente. În loc să se fi ocupat de reforma moravurilor şi viaţa creştină, ei au sprijinit mai mult ştiinţele noi şi artele, decât intensificarea şi purificarca vieţii creştine, sfinţenia credinţei. Sunt Papii Renaşterii. Oameni foarte talentaţii, ei au organizat Statul Papal şi au sprijinit din toate puterile ştiinţele şi artele, câştigându-şi merite nepieritoare în această privinţă. Astfel, Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a întemeiat Biblioteca Vaticanului, cu scopul de a face din Roma centrul ştiinţei. În 1452 l-a sfinţit şi încoronat pe Frederic III, ultimul împărat încoronat la Roma. Este primul papă al Renaşterii. Sixtus al IV-lea (1471-1484) a construit celebra Capelă, numită Sixtină, împodobită cu frescele lui Michelangelo, Rafael Santi ş. a. De asemenea, Iuliu al II-lea şi Leon al X-lea şi-au eternizat numele prin neîntrecutele opere ce fac din Roma metropola incomparabilă a artelor (Bazilica Sfântul Petru, etc.).

Alt merit al acestor papi este că şi-au dat seama întotdeauna de însemnătatea pericolului turcesc. De aceea, nu numai că avertizau pe creştini asupra acestui pericol, ci sprijineau cu bani ţările ameninţate mai mult de cotropirea turcească (Ungaria, Polonia, Ţările Române).

Absorbiţi de aceste preocupări, nu-i mirare că papii acestei perioade n-au realizat cu succes ceea ce trebuiau să facă: reforma moravurilor. De multe ori, ei înşişi lăsau mult de dorit în această privinţă.

Alexandru al Vl-lea (1492-1503), cu viaţa lui, a stricat foarte mult Bisericii, deşi trebuie să i se recunoască marile calităţi politice. Astfel, a împăcat ţările învrăjbite, gata să se ia la luptă; a trimis misionari creştini în America de curând descoperită; a condus bine Statul Papal etc., dar a făcut şi mari greşeli şi a avut slăbiciuni grave. Ca prinţ lumesc şi persoană umană a avut o reputaţie proastă, printr-o viaţă scandaloasă şi crime, sub influenţa fiului său Cezar şi a fiicei sale Lucreţia. A purtat războaie pentru unificarea Italiei sub sceptrul papal. Ca şef al Bisericii, însă, a apărat şi păstrat fidel credinţa, reprimând prin decrete ereziile epocii. La sfârşitul secolului al XV-lea era nevoie de o reformă morală tot atât de energică şi radicală ca şi cea a lui Grigore al VII-lea. Au încercat-o unele sinoade (Constanţa, Basel, Florenţa) şi persoane particulare, dar fără rezultat. Astfel, călugărul dominican Girolamo Savonarola, om cu viaţă sfântă, a încercat să reformeze nu numai oraşul Florenţa, unde a introdus un regim mai democratic, ci şi Italia întreagă, şi, mai ales, Roma. Cuvântările lui entuziaste aveau mare ecou. Doamnele îşi adunau cerceii şi brăţările şi le topeau în foc. Atacând în cuvântările sale pe Papa Alexandru II, acesta l-a oprit să vorbească. El n-a ascultat. Papa l-a excomunicat. El însuşi a apelat la sinod. Duşmanii săi, nobilii de Medici, prinzându-l, l-au spânzurat, apoi l-au ars pe rug (1408). Deşi în suflet era catolic, Savonarola sprijinea tendinţele anticatolice. Multe suflete s-au înstrăinat în acest timp de Biserică. Amintim pe Boccacio care, cu poveştile lui imorale, a contribuit mult la destrăbălarea oamenilor, deşi mai pe urmă s-a pocăit. Nu s-au pocăit, ci au profesat până la sfârşit idei greşite, umaniştii Erasmus de Rotterdam şi Ulrich Hutten care a părăsit mănăstirea Fulda şi a dus o viaţă imorală. Suprema imoralitate o reprezintă însă Nicolo Macchiavelli care, în cartea sa "Il Principe" (Domnitorul), susţine că în viaţa politică nu trebuie respectată nici o morală, nici un angajament, deoarece interesul este totul. De aici denumirea de "machiavelism" pentru politica lipsită de orice scrupul. Acestea erau împrejurările nenorocite de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Evului Nou, încât trebuiau numai câteva scântei ca să se aprindă un incendiu social de proporţii, menit să cuprindă ţări întregi, pentru a le rupe apoi de centrul unităţii creştine. A venit Reforma!