ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

36. CONDUCEREA BISERICEASCĂ. VIAŢA RELIGIOASĂ ÎN EVUL MEDIU

Conducerea bisericească. De la Grigore al VII-lea (1073-1085) şi mai ales, de la Concordatul de la Worms (1122), papii îşi rezervă tot mai mult dreptul de a conduce Biserica. Astfel, ei au dreptul de a înscăuna arhiepiscopi şi mitropoliţi, care trebuie să depună jurământ de fidelitate. În cele judiciare au posibilitatea de a judeca în ultima instanţă. La ei, ca fiind forul suprem, se apelează de la forurile inferioare (episcopale, mitropolitane şi sinodale). Papii îşi rezervă dreptul de a convoca sinoadele ecumenice. Capitlurile dobândesc şi ele dreptul de a-şi alege conducătorii lor spirituali. Aceste drepturi papale crează o procedură unitară în întreaga Biserica Apuseană, unitate înlesnită prin culegerea de legi bisericeşti făcută de călugărul din Bologna, Gratianus, numită "Decretul lui Gratianus".

Alegerea papilor se face după dispoziţiile papei Nicolae II (1059), pe cât se poate din clerul roman. Alegerea o vor face cardinalii. Împăratul şi poporul iau numai cunoştintă de alegerea făcută de cardinali. Astfel, aceştia, la început clerici la curtea papei (diaconi, presbiteri, episcopi), ajung oameni cu mare influenţă. Sinodul al III-lea ecumenic din Lyon (1279) prescrie că alegerea trebuie făcută cu două treimi din numărul total al cardinalilor. Sinodul al II-lea ecumenic din Lyon (1274) cerea ca, la zece zile după moartea Papei, cardinalii să se adune în oraşul unde a murit, într-un local închis (conclav), de unde nu au voie să iasă până nu fac alegerea. Împăraţii, şi după aceste restricţii, încearcă să influenţeze alegerile papale. Împăratul Carol al V-lea, printr-un veto, opreşte pe unul din cardinalii săi să ocupe scaunul papal. Acest "veto" l-au moştenit urmaşii săi germani, spanioli şi austrieci. Ultimul suveran care a exercitat acest drept a fost împăratul - rege austro-ungar Franz Iosef I, care a înlăturat de la candidatură pe vrednicul Rappolla. Noul Papă, Pius al X-lea (Giuseppe Sarto), desfiinţează acest drept al împăratului jignitor pentru Biserica.

În ceea ce priveşte alegerea Papei, în ultimul timp s-au făcut unele modificări. Papa Pius al XII-lea a prevăzut ca papa să fie ales cu două treimi din voturi, din numărul cardinalilor care intră în conclav. Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a cerut ca acei cardinali care au împlinit vârsta de 80 de ani să nu mai aibă dreptul de a intra în conclav pentru a alege noul papă. Alegerea Papei este arătată mulţimii, care aşteaptă în Piaţa Sfântul Petru, prin fumul alb care iese pe un coş vizibil în piaţă.

Viaţa religioasă se vede din:

Cultul euharistic foarte răspândit în Evul Mediu. Ereziile acestui timp ajută şi ele la dezvoltarea lui. Berenger din Tours tăgăduia prezenţa reală a lui Isus în Sfânta Euharistie. În opoziţie cu această învăţătură greşită, se proclamă dogma schimbării substanţei pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos.

Împărtăşania nu era prea deasă în Evul Mediu. Sinodul ecumenic al IV-lea din Lateran (1215) porunceşte, sub pedeapsa excomunicării, ca fiecare creştin să se spovedească şi să se împărtăşească cel puţin o dată pe an, la Paşti. În Apus se introduce o schimbare practică în felul de primire a Sfintei Împărtăşanii. Din secolul al XII-lea nu se mai administrează sub ambele specii euharistice (pâine şi vin), ci numai sub una, ostia. Spiritul de pocăinţă este încă o dovadă grăitoare a religiozităţii. În locul pocăinţei publice se introduc indulgenţele.

Şi în Biserica veche se întâmpla ca păcătoşii să fie iertaţi înainte de termenul împlinirii canonului sau a pedepsei ce au primit-o. Ei erau graţiaţi, fie pentru marea lor râvnă, fie pentru că a mijlocit pentru ei vreun martir sau mare binefăcător al Bisericii. Asemenea iertări de pedepse sunt şi indulgenţele. Pentru a le obţine se cere, pe lângă starea harului sfinţitor, primirea Sfintei Împărtăşanii şi fapte bune: contribuţii băneşti pentru clădirea de biserici, mănăstiri, tipărirea de cărţi, participarea la cruciade etc. Papa Bonifaciu al VIII-lea (1303) introduce indulgenţele jubiliare, la fiecare sfert de veac, pentru cei care, fiind spovediţi şi împărtăşiţi, vizitează mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Cultul sfinţilor şi al moaştelor se dezvoltă şi ei în acest timp. În cinstea Maicii Domnului se introduc noi sărbători. Tot din acest timp datează şi rugăciunea Născătoare de Dumnezeu ("Bucură-Te, Marie"), apoi "Angelus" (secolul al XVII-lea), de asemenea şi rugăciunea Rozariului. Înmulţindu-se numărul sfinţilor, Carol cel Mare stabileşte că numai episcopii pot declara cine poate fi cinstit ca sfânt. Din secolul al XII-lea Sfântul Scaun îşi rezervă acest drept, introducând cu acest prilej procesele de canonizare.

Existau şi superstiţii - ca ordaliile şi credinţa în strigoi. Numele de ordalii vine de la germanicul "Urteil" = judecată. Era o veche superstiţie a germanilor păgâni, că Dumnezeu nu poate lăsa pe cel nevinovat să piară nici în foc, nici în apă fierbinte, nici în duel. Mintea sănătoasă şi descoperirea dumnezeiască arată contrariul. Sfântul Pavel spune: "Pe care-l iubeşte, Domnul îl ceartă" (Evr. XII, 6). Tot o astfel de superstiţie e şi credinţa despre strigoi, pe care zadarnic au combătut-o papii şi sinoadele.