ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

35. ŞTIINŢELE ŞI ARTELE ÎN EVUL MEDIU

Biserica are meritul de a fi înfiinţat mijloacele de dezvoltare ale spiritului omenesc, şcolile de toate gradele, încă de pe timpul lui Carol cel Mare. Cele inferioare au luat fiinţă încă la începutul Evului Mediu, iar cele superioare în secolul al Xl-lea. Şcolile episcopale apărute în centrele orăşeneşti, puţine fiind, n-au putut face faţă cerinţelor dezvoltării sociale; de aceea, au apărut încă la începutul secolului al XII-lea, la Paris trei şcoli renumite: una pe lângă catedrala Notre-Dame, alta pe muntele Sfintei Genoveva şi a treia lăngă mănăstirea Sfântul Victor. Papa Alexandru III, prin decretul său din 20 octombrie 1170 ("Pro scholis regendis"), dă mari privilegii şcolilor din Paris: libertate deplină şi gratuitate în învăţământ. Astfel, în 1180 şi 1210 se constituie ca o breaslă acea "universitate de magiştri şi şcolari", o corporaţie de profesori şi studenţi pentru apărarea drepturilor şi intereselor comune împotriva poliţiei regale, burgheziei şi episcopului. În 1200, Filip August a acordat "charta profesorilor şi şcolilor din Paris", dar, în urma greutăţilor prelungite întâmpinate din partea episcopului şi cancelarului (reprezentantul Bisericii pe lângă Universitate), această universitate s-a plasat sub protecţia Papei. Prin organizarea ei, Universitatea din Paris (din 1170) este cea mai veche din lume, modelul celor ce-i vor urma, având chiar de la început patru facultăţi: teologia, dreptul, medicina şi cursul secundar. Rectorul este conducătorul universităţii, iar reprezentantul Bisericii este cancelarul. Se puteau obţine titluri de bacalaureat, licenţă şi doctorat. Pentru ca studenţii să fie feriţi de influenţe rele, erau adăpostiţi în colegii, pe naţiuni: picardă, franceză, normandă şi engleză (între aceste naţuni încăpeau însă şi elevi de alte neamuri decât cele indicate prin numele lor). În fruntea facultăţii era decanul. Fiecare grup naţional avea un procurator, iar rectorul conducea întreaga universitate. Universitatea îşi avea judecătorii ei. Lecţiile erau ordinare şi extraordinare. Pe cele dintâi le ţineau magiştrii sau doctorii, pe celelalte bacalaureaţii. Elevii nu aveau bănci, stăteau pe jos, pe duşumea. Profesorul dicta încet, ca ei să poată lua notiţe. Se preda multă filosofie şi teologie. Pentru ca să obţii doctoratul în Teologie se cereau 16 ani de studiu. Facultatea de teologie din Paris era cea mai vestită şi importantă. Papii îi acordă, cu timpul, dreptul la cenzură, adică dreptul de a osândi şi opri din circulaţie cărţile rele. Regii Franţei încă sprijină această facultate şi întreaga Universitate pariziană. Regele Carol V o numeşte chiar "fiica noastră preaiubită". În mediul universitar sunt redescoperite operele complete ale lui Platon şi Aristotel, luăndu-se în considerare şi în studiu şi comentatorii lor arabi. Augustinianismul, care a domnit necontestat până în epoca Părinţilor, purta ideile platoniciene.

De la Albert cel Mare şi Sfântul Toma de Aquino platonicienii sunt mai puţin studiaţi, căci aceştia demonstrează că o sănătoasă filosofie creştină trebuie să reevalueze gândirea lui Aristotel, din care până la ei se folosea doar Logica. Sfântul Toma comentează majoritatea cărţilor de filosofie şi le corectează, dezbrăcându-le de raţionamentul lor excesiv şi impregnându-le cu spiritul creştin. Apoi, el se serveşte de acestea la elaborarea propriei sale doctrine. O parte însemnată a învăţăturii din acest timp o formează discuţia (disputatio). E noua metodă ştiintifică, "scholastica".

A doua Universitate recunoscută de Papa e cea de la Bologna (începutul secolulul al XIII-lea), unde se studia dreptul. Îi urmează cea de la Oxford (1208/9), de la Montpellier (1220) şi cea de la Toulouse, specializată în medicină (1229) ş.a.

Protecţia Sfântul Scaun şi autonomia faţă de puterile bisericeşti locale lasă acestor focare de viaţă intelectuală o mare libertate de discuţie, de care unele spirite se alarmează. Dar discuţiile se sprijină pe date: Sfânta Scriptură, Părinţii Bisericii, marii dascăli ca Petre Lombardul pentru Teologie, Graţian pentru Drept, Aristotel şi Platon pentru Filosofie, Hipocrate şi Galion pentru Medicină. Perspectivele istorice lipsesc, în general, cercetătorilor şi li se oferă o încredere deplină în raţionamentul deductiv şi în logică la elaborarea concluziilor. În multe universităţi, Sfântul Scaun rezervă cadrelor ordinelor religioase, toate catedrele de Teologie, exemplu la Toulouse dominicanilor. Patru din marii doctori ai secolului sunt călugări cerşetori: Alexandru de Hale (+1245), Bonaventura (1217-1274), Albert cel Mare (1200-1280), Toma de Aquino (1226-1274), călugări dominicani.

Alte universităţi din acest timp sunt: Cambridge (Anglia), Praga, Viena, Roma, Pisa, Salerno, Napoli, Firenze ş. a. Sfântul Toma de Aquino (+1274) este cel mai de seamă scholastic. De tânăr a intrat în Ordinul Dominicanilor sau Predicatorilor. Părinţii voiau să-l scoată de la călugărie, dar nu au reuşit. Ca tânăr de 25 de ani, el îşi câştigă mari merite prin tălmăcirea teologilor şi filosofilor. Are cele mai bune traduceri din scrierile lui Aristotel. Cu ajutorul acestora el răspunde, în "Summa contra gentiles", atacurilor aduse creştinismului de filosofii arabi. Explicarea textelor şi "problemele disputate" i-au părut lui Toma de Aquino ca insuficiente metode în învăţământul universitar, ceea ce l-a făcut să se înalţe la o "sinteză a ştiinţei", concretizată în "Summa Theologica", lucrare monumentală, ştiinţifică, a Evului Mediu. În aceasta a folosit scrierile a 46 de filosofi, oratori şi poeţi din Antichitate, a 41 de papi, 20 de concilii şi sinoade, şi 50 de părinţi şi scriitori bisericeşti. Gânditor de o profunzime şi siguranţă rar întâlnite în istoria omenirii, cu o memorie fenomenală, graţie căreia dispunea de o mulţime de date câştigate anterior, a fost capabil de a compune mintal mari tratate. "Contra impugnantes Dei cultum et religionem", de 120 de pagini, tipărită azi, a fost compusă într-o noapte, simultan dictată la 4-5 călugări, cu abrevierile ortografice necesare. Sufletul său profetic vede rătăcirile viitorului. El ridică obiecţii la care nu s-a gândit nimeni pe timpul său, dar care aveau să se ivească mai târziu, pe timpul Reformei şi în zilele noastre. Sfântul Toma n-a constituit un sistem închis, exclusiv, definitiv, incapabil de a integra progresele viitoare, el a oferit gânditorilor un model, el a lăsat loc în sinteza sa unei dezvoltări organice. Acesta-i motivul pentru care Biserica Catolică îl considera tipul de gânditor creştin şi nu încetează de a-l recomanda ca metodă teologilor care sunt impuşi de către Revelaţie spiritului uman. Cartea lui, "Summa Theologica", a fost alături de Sfânta Scriptură pe masa Sinodului Tridentin ca normă de credinţă, iar Papa Leon XIII l-a numit pe Sfântul Toma "patronul ceresc al teologiei şi filosofiei creştine". Pentru viaţa sa curată şi ştiinţa sa superioară este numit şi "doctor îngeresc", fiind canonizat sfânt în 1323.

Alţi scolastici distinşi sunt: Sfântul Bonaventura, Rogerius, călugări franciscani. Ştiinţa de bază era teologia, apoi ştiinţele naturale, chimia etc.

Misticii îşi înălţau sufletele la Dumnezeu mai mult cu ajutorul inimii şi al simţămintelor decât cu mintea şi adâncirea adevărurilor. Între aceştia amintim: Sfântul Bernard, Hugo de Sancto Victore, Sfântul Francisc de Assisi, Thomas de Kempis, autorul cărţii "Despre urmarea lui Cristos", care, după Biblie, are cele mai multe ediţii; Sfânta Ecaterina de Siena, Eckhardt, Ioannes Tauler ş. a.

Cel mai mare mistic şi poet medieval este Dante Alighieri (1265-1321). Lucrarea lui de căpetenie, "Divina Commedia", arată, sub forma unei călătorii, cele trei împărăţii de dincolo de moarte (Infernul, Purgatoriul, Paradisul), unde, după credinţa creştină catolică, se găsesc sufletele trecute din lumea aceasta. Opera e construită cu o arhitectură desăvârşită. Are în total 100 de cânturi (33 Iadul, 33 Purgatoriul, 33 Paradisul şi cântul prim e Introducerea); 100 este pătratul lui 10, care e considerat cifra perfectă, cuprinzând în sine toate cifrele de bază. A tradus-o în româneşte George Coşbuc, Eta Boeriu ş.a.

Artele au luat mare avânt în Evul Mediu. Arhitectura, pe lângă vechiul stil roman, cu ferestre ovale, luminoase, dă naştere stilului gotic, caracteristic perioadei, coloanele înalte, ferestrele lungi, înguste, fiind terminate cu arcuri ascuţite ce ne duc cu gândul spre înălţimi. Exemple: catedrala din Reims, Notre Dame Paris, abaţia din Westminster (Londra), domul din Koln, Strasbourg etc. În timpul Renaşterii, acest stil pierde din gravitate, devenind mai vesel şi senin. După gustul acestei epoci, în stilul greco-roman dezvoltat, se construieşte cea mai mare biserică din lume: Sfântul Petru din Roma.

Sculptura nu s-a dezvoltat multă vreme din cauza înţelegerii greşite a poruncii dumnezeieşti: "Să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui", însă cei doi Pisano (Nicola şi Giovanni) rup cu tradiţia bizantină şi însufleţesc piatra. Pe urmele lor vine Michelangelo Buonarotti, deopotrivă însemnat ca sculptor (statuia lui Moise), ca arhitect (cupola bisericii Sfântul Petru din Roma), pictor (Capela Sixtină) şi poet.

Pictura, încremenită în stilul bizantin, prinde mişcare şi viaţă nouă prin silinţele lui Giotto (1337). El şi urmaşii lui se preocupă nu numai de portretistica sacră, ci şi de cea profană: anumite peisaje, perspective ş.a. Dominicanul Fra Angelico da Fiesole (1445) este autorul neîntrecutelor picturi murale din biserica San Marco din Veneţia. Amintim apoi pe celebrii maeştri ai şcolii din Florenţa: Leonardo da Vinci crează "Cina cea de Taină"; Michelangelo pictează Capela Sixtină ("Judecata din urmă", "Zidirea lumii" etc.); Rafaelo Santi ("Madonna de la Sedia", "Madonna Sixtina"), dominicanul Fra Bartolomeo ş.a. Dintre pictorii veneţieni îi amintim pe: Tiziano şi Corregio, străluciţi fiind pentru coloratura lor bogată. Pentru Ţările de Jos dăm ca exemplu pe Rubens şi Van Eyck, iar în Germania pe Albrecht Dürer.

Muzica se dezvoltă de la orga introdusă pe timpul Carolingienilor; călugărul Huckbald din Ţările de Jos, pe la 900, inventează cântul polifon, iar cu două secole mai târziu, Guido d'Arezzo inventează notele muzicale şi portativul. Din muzica bisericească romană se dezvoltă opera şi drama modernă.