ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

33. INCHIZIŢIA ORIENTALĂ

Originile Inchiziţiei, ca instituţie bisericească juridică şi canonică, sunt în Orient, unde au fost şi cele mai mari şi mai multe erezii. În urma condamnării lui Arie, de către Conciliul I ecumenic din Niceea (Asia Mică), anul 325 , acesta este exilat de către împăratul Constantin cel Mare (306-337) în Teona de Marmarica, Secondus de Ptolemaida în Iliric, iar de Eusebiu de Nicomedia şi Teognis de Niceea în Gallia. Împăratul Constantin dădu o constituţie împotriva ereticilor: novatieni, valentinieni, marcioniii, paulieni şi catafrigieni, îndemnându-i să se lase de erezie. Cărţile să le fie arse şi cei arestaţi să fie cercetaţi cu grijă.

În 381, împăratul Teodosie I (379-395) a oprit adunările ereticilor, iar în 382 a condamnat la moarte pe encratiţi, sacefori şi aquari. În 389 acelaşi Teodosie I a făcut o lege ca arienii să nu mai aibă drept de moştenire. În 395, împăratul Arcadie (395-408) a întărit legile făcute de Teodosie împotriva ereticilor.

În 416, Teodosie II (408-450) a făcut o lege ca toţi ereticii să nu mai aibă drept de moştenire. În 431, aplicând sentinţa Conciliului ecumenic III din Efes, exilează pe Nestorie în Thasus. În 451, Conciliul IV ecumenic de la Calcedon a depus pe ereticul Dioscor, episcopul Alexandriei, şi l-a exilat la Gangres, unde a şi murit în 454. În 518, împăratul Iustin l-a exilat pe episcopul monofizit Filoxen de Mabbough, care a murit în exil, în 523.

În 521, episcopii Isaia din Rhodos şi Alexandru din Diospoli au fost omorâţi pentru păcate împotriva naturii. În 534, împăratul Iustin a condamnat la moarte pe manihei şi pe ademenitorii la erezie. Tot cu moartea au fost pedepsiţi pentru sudalmă (70. cf. Procopiu de Cezareea, Historia arcana, ed. Bonn, 1838, p. 73) toţi cei vinovaţi.

Împăratul Iustinian, în 690, a poruncit să fie arşi pe rug paulicienii, între care şi şeful lor Simeon (71. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Române şi universale, Bucureşti, 1926, p. 340).

Patriarhul Constantinopolului Nicefor (806-815) a condamnat la moarte, în 812, pe paulicieni şi antigani, sentinţă care a executat-o împăratul Mihail I (72. Cronica lui Teofan (+817), ed. Bonn, 1939, p. 771).

În timpul împăratului Leon V Armeanul (813-820), inchizitori împotriva paulicienilor au fost episcopul Toma de Neocesareea şi monahul Paracondace.

Sub împărăteasa Teodora (842-856), peste 100.000 de paulicieni au fost decapitaţi, răstigniţi, înecaţi sau omorâţi prin alte suferinţe.

Patriarhul Mihail Cerularie, în 1043, i-a ars amândoi ochii eunucului Ioan de la curtea împăratului, care l-a denunţat împăratului Mihail IV pentru conspiraţie. Sinodul din Constantinopol, sub patriarhul Nicolae II (1084-1111), între anii 1100-1111 a afurisit cu întreg clerul pe bogomili; a fost prins şi condamnat la moarte şeful lor Basiliu, iar împăratul Alexe I Comnenul (1081-1118) a executat sentinţa sinodală. L-a ars pe rug pe hipodrom, iar pe 12 aderenţi ai acestuia i-a închis pe viaţă.

Sub patriarhul Ioan XIV Calecas (1334-1347), în două sinoade din 1342, ţinute la Constantinopol, au fost condamnate scrierile ereticului Grigore Palamas, care au fost arse, iar el închis. În 1344, acelaşi patriarh l-a excomunicat pe Grigore Palamas. Palamismul (isihasmul) este o concepţie teologică ortodoxă privind mântuirea sufletului prin contemplaţie aproape exclusivă. În 1351, Sinodul palamitic din 27 mai - 9 iunie, sub patriarhul palamitic Calist (1349-1354), a aprobat şi impus palamismul şi celorlalţi patriarhi orientali, iar antipalamiţii au fost condamnaţi şi depuşi, aruncaţi în închisori şi lipsiţi de înmormântare bisericească. De aici se vede lipsa infailibililăţii conciliilor ortodoxe.

În 1487, arhiepiscopul de Novgorod, Ghenadiu, l-a rugat pe ţarul Ivan III (1462-1505) să aplice pedeapsa focului sau spânzurătorii faţă de iudaizanţi (sabatişti, sâmbătari), ceea ce a făcut şi împăratul.

În 1574 a fost ars de viu, pentru mare păcat (sodomia), episcopul Gheorghe al Romanului, sub Ioan Vodă cel Cumplit (73. Gr. Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei, Craiova, 1934, p. 154; N. Iorga, Istoria Bisericii Române, Vălenii de Munte, 1908, p. 154). În 1714, călugăriţa Olimpiada, de la mănăstirea olteană "Dintr-un lemn", a fost zidită de vie într-o chilie, pentru farmece, unde a murit, iar două femei au fost spânzurate (74. Cronica Ţării Româneşti de Radu Popescu, în "Magazin istoric pentru Dacia". Tom. V. Bucureşti. 1847, p. 183).

În secolul al XIX-lea, în Armenia paulicienii au fost excomunicaţi de patriarh şi ucişi cu fier şi foc (75. H. Marmier, Du Danube au Caucase, Paris, 1854, p. 325).

Gheorghe Lazăr, ajuns întemeietorul Academiei de la Sfântul Sava, Bucureşti, prima şcoală superioară în limba română, din 1818, în discursurile sale, îndeosebi cel rostit în faţa mitropolitului Dionisie Lupu, arăta originea romană a poporului român, amintea de Romulus, Aurelian, Traian. Pentru boierimea grecizată şi clerul ortodox acestea erau erezii aduse de peste munţi. Pentru ca să nu bage "neghina de eretici în şcoală", mitropolitul numi un epistat (director supraveghetor, asemenea iezuiţilor aflaţi pe lângă episcopul Blajului) ca să-l controleze pe Gheorghe Lazăr până şi la măsurătorile geometrice ce le făcea. Primul epistat fu arhimandritul Grigore, mai târziu episcop de Argeş, care îl controla pe Lazăr la măsurătorile geometrice cu un şiret alb. Când ieşea Lazăr din clasă şi mergea în camera lui cu câte un elev, ofta şi zicea: "Săracele ştiinţe! Iată epistaţii şi directorii lor!" (76. Binele public, nr. 138/1880).

Când, în 1883, a luat fiinţă o şcoală română pe lângă patriarhie, frecventată de 4 fete şi 10 băieţi macedo-români, patriarhul Constantinopolului a ordonat anchetă şi a luat "cuvenitele măsuri, înainte de a se înrădăcina răul" (77. Binele public, nr. 97 din 1883). Acelaşi patriarh al Constantinopolului a reprimat orice mişcare naţională a românilor din Epir, Thessalia, Macedonia, socotind-o periculoasă Înaltei Porţi şi Bisericii, şi s-a grăbit să desfiinţeze schitul Prodrom din Athos cu călugării români Nifon, Nectarie şi Damian, fiindcă se rugau pentru regele Carol I şi regina Elisabeta. Clerul grec a trecut la grecizarea celor l.200.000 de români macedoneni existenţi în secolul al XIX-lea, arzându-le cărţile şi interzicându-le bisericile şi şcolile în limba română. Inchiziţie în toată legea! (78. Binele public, nr. 16 din 1880 şi 28/1881).