ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

32. INCHIZIŢIA

Inchiziţia, ca instituţie bisericească, se găseşte în Apus, mai întâi organizată în sinodul din Toulouse (1229), la sfârşitul războiului împotriva albigenzilor. În conformitate cu hotărârile acestui sinod, episcopul însărcinează în fiecare parohie pe un preot şi 2-3 mireni să-i caute pe eretici, cu scopul de a-i readuce în sânul Bisericii. Dacă aceştia nu vor, sunt daţi pe mâna autorităţilor civile, care îi condamna la moarte. Papa, de asemenea, organizează un fel de inchiziţie, încredinţând cu executarea ei pe călugării dominicani, oameni foarte învăţaţi. Provincialul acestor călugări este, de obicei, inchizitor general. Aceasta-i inchiziţia papală. Pentru vremurile de atunci, ea a fost necesară pentru a scăpa statul şi Biserica de ereticii anarhici periculoşi, unii vinovaţi de crimă şi trădare. Învăţătura "catharilor" (cei perfecţi), albigenzii, susţinea, de exemplu, că lumea este un teatru al luptei dintre două principii: Binele şi Răul. Răul este determinat în aşa fel încât responsabilitatea omului nu este angajată; este rău tot ceea ce este material sau se referă la materie. Cei care ascultă perfect de bine doctrina eretică, perfecţii, trebuie să practice o viaţă extrem de severă, refuzând, pe cât posibil, contactul cu materia. Cei simpli credincioşi se bucură de o totală libertate de moravuri; pentru ei este suficient ca în ceasul morţii să primească sacramentul "consolamentum" (mângâierii) ca să-i cureţe integral; libertatea sexuală este preferabilă căsătoriei, care asigură continuitatea speciei în materie şi prelungeşte astfel domnia răului. Catharismul este deci o erezie antisocială care tinde la ruinarea familiei şi a moralităţii publice. Ea a fost adusă de nobilimea apuseană aflată în Cruciade, la reîntoarcerea prin Balcanii infectaţi de bogomilismul bulgar şi s-a răspăndit repede în Franţa (Languedoc), Flandra, Germania, Spania, Italia, Anglia, sub formă de biserici secrete, cu adunări prin poduri, case etc. Întrucât era o ofensă adusă lui Dumnezeu, o pedeapsă care atrage blestemul asupra societăţii, ereticii fiind asimilaţi otrăvitorilor publici, antisociali, inchiziţia a fost cerută şi de laici ca necesară.

INCHIZIŢIA ca instituţie politică a fost întrebuinţată de capetele încoronate şi pentru distrugerea duşmanilor lor. Astfel de inchizitori politici sunt: împăratul Frederic II, Ferdinand Catolicul, regele Spaniei, Pombal, ministrul Portugaliei. În Spania, ea se explică prin împrejurările sociale deosebite de atunci. Unindu-se regatul Castiliei cu al Aragoniei, Spania devine mare putere. Ferdinand Catolicul (sec. XII) consideră ca proprie datorie să convertească la catolicism pe toţi maurii (arabii) şi evreii. De frică, mulţi se botează. De fapt, sunt tot mahomedani. Aceştia se numesc "moriscos". Tot aşa fac şi unii evrei, creştinaţi numai în aparenţă. Ei se numesc "maranos". Pentru cercetarea şi pedepsirea lor, regele numeşte inchizitor suprem pe călugărul dominican Toma Torquemada (1481-1494). Papa protestează de mai multe ori împotriva neomeniei inchizitorilor (într-o vreme inchizitorii vor să pedepsească pe însuşi mitropolitul primat al Spaniei, aşa că, a fost nevoie de intervenţia Sfântului Scaun). Din nefericire, inchizitorii se considerau funcţionari de stat şi ascultau mai mult de rege decât de Papa. În ceea ce priveşte persecuţia evreilor din acest timp, să nu se uite că ea s-a datorat, mai cu seamă, cauzelor economice. Harnici şi deştepţi cum sunt, ei acaparează viaţa economică a statelor. De aceea, Cruciadele încep de obicei cu pogromuri împotriva evreilor. A fost nevoie de legi speciale pentru înfrânarea lor. În Franţa, de pildă evreii nu aveau voie să ia dobândă mai mare de 300 %, iar în Bohemia de 170 %. Împotriva lor şi a ereticilor albigenzi şi valdenzi, s-a impus Inchiziţia, căci, atacând Biserica şi Statul, biruinţa lor ar fi însemnat reîntoarcerea la barbarie, sălbăticia păgână. Credinţa trebuie impusă cu frumosul, spunea Sfântul Bernard, dar încă ea nu pătrunse curată în toate inimile creştinilor. Arderile pe rug, sfâşierile de vii etc., pedepse aplicate de inchizitori sunt condamnabile, dar le-au practicat şi reformatorii religioşi Luther, Calvin, care s-au ridicat împotriva "obscurantismului medieval", ca apărători ai libertăţii. Luther îndemna nobilimea să-i ucidă pe ţăranii răzvrătiţi, iar Calvin cerea ca ereticii lui să fie pedepsiţi prin sabie.