ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

30. CRUCIADELE Şl ORDINELE CAVALEREŞTI

Urmând pilda Sfintei Elena, mama lui Constantin cel Mare, mulţi creştini plecau, în fiecare an, să vadă locurile sfinte unde a trăit şi a pătimit Mântuitorul şi să se închine acolo, cu toată evlavia. Dar musulmanii, voind să facă din Ierusalim centrul credinţei lor, şi cum Templul lui Solomon distrus de romani era locul "sacrificiului lui Avram", considerat de musulmanii arabi strămoşul lor, au ocupat pe neaşteptate Ierusalimul în 691 şi au construit pe "Stânca Templului" o Moschee, zisă a lui Omar, numele califului constructor. După o legendă musulmană, Mahomed ar şi fost înălţat la cer de pe acea stâncă, unde Allah va veni să judece pe credincioşi. De aceea, Ierusalimul a devenit obiectul de ceartă între creştini şi musulmani, motivul războaielor religioase dintre aceştia, numite Cruciade. Când, în anul 1009, turcii selgiucizi, fanatici, distruseră Biserica de pe Sfântul Mormânt al lui Isus, toată lumea creştină se sensibiliză, iar Papa Sergiu IV voi imediata reconstrucţie a basilicii, ceea ce musulmanii acceptară, dar cu condiţia să-şi construiască şi ei o moschee în Constantinopol. Pelerinajele la Ierusalim continuară, atât din partea creştinilor, cât şi din partea turcilor musulmani, dar aceştia, geloşi pe creştini că deţin hegemonia, trecură la asasinate. În anul 1064, peste 7000 de germani pelerini la Ierusalim sunt prinşi, mulţi ucişi, încât abia 2000 se reîntorc. Cei întorşi acasă, în frunte cu Petru de Amiens, dezvăluie cruzimea turcilor. Papa Urban II, conducând Conciliul de la Piacenza şi Clermont-Ferand, însufleţi pe creştini pentru o expediţie cruciadă (1095), iar poporul, mai ales francezii, izbucnesc în strigăte cu cuvintele: "Dumnezeu vrea să recucerim Mormântul Sfânt". Petre Eremitul de Amiens predica, sub ascultarea Papei, îndemnul la cruciadă, şi chiar plecă în fruntea unui mare grup de entuziaşti, dar, prost pregătiţi şi dezorganizaţi, expediţia sfârşi lamentabil.

În 15 august 1096, Prima Cruciadă era pregătită şi formată din 600.000 de soldaţi şi 100.000 de cavaleri, condusă de Gottfried de Bouillon şi de fratele său Baldovin, de Robert Normandul, fiul regelui Angliei şi alţii. Republica Pisa le dădu 120 de nave şi Genova alte 30. Prima etapă a marşului cruciaţilor fu Constantinopolul, unde aceştia fură bine primiţi de împăratul Alexe Comnenul. Continuând marşul, cruciaţii reuşiseră mereu să învingă pe turci, asediindu-i în Antiohia, dar apărură ciuma, foametea, setea, care făcură multe victime. După aspre bătălii, cruciaţii îi învinseră în sfârşit pe turcii din Ierusalimul asediat şi drumul fu deschis, cetatea cucerită, iar deasupra moscheii lui Omar pusă Crucea. O armată de 200.000 mahomedani încercă recucerirea Ierusalimului, dar fu respinsă de cruciaţi. Gottfried de Bouillon, duce de Lotharingia, fondă REGATUL LATIN al Ierusalimului, dar muri subit după un an, la 1100. Sosiră noi întăriri din Europa, cca. 500.000 de oameni. Aceştia căzură toţi, masacraţi, încă înainte de a ajunge în Ierusalim, în prăpastiile muntoase ale Turciei. Şi astfel, turcii obţin o mare victorie în 1144: cetatea Edessa, stâncă puternic întărită a creştinilor, căzu în mâna lor. Ierusalimul era grav ameninţat. Gottfried de Bouillon nu acceptă, în 1097, să fie rege şi se intitula, modest, "apărător al Sfântului Mormânt", căci Isus acolo purtă cununa de spini, nu coroana de aur cu diamante.

Cruciada a II-a a fost predicată de Papa Eugeniu III şi de către predicatorul Sfântul Bernard de Chiaravale, reuşind să recruteze 350.000 de soldaţi şi 150.000 de cavaleri, fiind condusă de Conrad III, regele Germaniei şi Ludovic VII, regele Franţei (1147-1149). De data aceasta, împăratul Manuil Comnenul le-a refuzat ajutorul şi le-a dat călăuze trădătoare, iar fără aprovizionare, trupele germane fură masacrate lăngă Dorileo. Ludovic VII, ajuns la Ierusalim, cu mare parte din armată distrusă în Anatolia, nu reuşi să menţină mult cucerirea Ierusalimului. În 1187, sultanul SALADIN îşi propune distrugerea Regatului Latin al Ierusalimului şi, în 3 octombrie 1187, cetatea Ierusalimului cade în mâinile lui.

Cruciada a III-a (1189-1192) a fost predicată de Papa Grigore VIII; primul plecă Frederic Barbarossa al Germaniei şi a fost primit bine de bizantini, dar, la traversarea unui râu, Cydnus, în Asia Mică, se înecă. Richard Inimă de Leu, regele Angliei, învinse mahomedanii la Emaus (lângă Ierusalim), dar trebui să se întoarcă în ţară, căci fratele lui voia să-i ocupe tronul. Filip August al Franţei învinse pe turci la Sfântul Ioan de Acra, dar probleme politice îl reîntoarseră în patrie. Sfântul Mormânt rămase în mâinile lui Saladin, creştinii obţinând doar dreptul să poată intra pelerini în Sfânta cetate, fiind recunoscuţi stăpâni pe vechea Fenicie şi principatul Antiohiei. La reîntoarcere, Richard cuceri Ciprul, fondând aici regatul latin prosper.

Cruciada a IV-a (1202-1204), predicată de papa Inocenţiu III, susţinută de Veneţia cu flota, avu intenţia de a cuceri Orientul pentru comerţul ei. Ajunşi la Constantinopol, cruciaţii ocupară tronul împăratului bizantin şi fondară IMPERIUL LATIN DE RĂSĂRIT (1204-1261) sub Baudouin de Flandra, împărat, şi veneţianul Tomas Morosino, patriarh latin, ceea ce făcu să crească duşmănia dintre greci şi italieni, încât bizantinii erau mai bucuroşi sub stăpânire turcească decât latină.

Cruciada copiilor, considerată ca o ispăşire pentru ticăloşiile unor cruciaţi, plecă din Marsilia, în 1212, cu toată împotrivirea Papei şi a episcopilor. Stăpânii vaselor îi făcură pe copii să creadă că-i vor duce în Ţara Sfânta, dar mulţi muriră de mizerie pe mare, iar mulţi fură vânduţi în Egipt ca sclavi. Câţiva ani mai târziu, Papa Grigore IX cinsti memoria lor, la Saedegna, zidind Biserica "Noilor Nevinovaţi".

Cruciada împotriva Albigenzilor. Erau eretici ai predicatorului Simon de Montfort (Franţa), care susţineau că tot ceea ce are legătură cu materia e spurcat: căsătoria, consumul de carne, proprietatea privată; duşmani ai Sfintei Euharistii, refuzau jurământul şi serviciul militar; duşmani ai statului şi nobilimii. Se numeau şi bogomili în Bulgaria, publicani în Anglia. Socoteau Biserica în slujba Satanei. Împotriva lor se desfăşură o adevărată luptă continuă, cu biruinţă în 1229, dar nu a fost deplină.

Cruciada a V-a (1217-1221), predicată de Inocenţiu III şi realizată sub urmaşul său Honoriu III, condusă de Andrei II, regele Ungariei, şi Jean de Brienne, regele Ierusalimului, a cucerit o parte a Egiptului până la Cairo, dar musulmanii au distrus ecluzele şi digurile de pe Nil şi cruciaţii au fost siliţi să părăsească Damieta cucerită, reîntorcându-se acasă învinşi.

Cruciada a VI-a (1228-1229) a fost promisă şi condusă de împăratul Frederic II Germanul, însoţit de Sfântul Francisc de Assisi. Ajunşi în Egipt, sultanul le oferi pace, obţinând cedarea Locurilor Sfinte pe timp de zece ani, reconstituind vechiul regat al Ierusalimului fără vărsare de sânge. După zece ani scurşi, în 1239 Ierusalimul recăzu sub puterea musulmanilor.

Cruciada a VII-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic al IX-lea cel Sfânt, regele Franţei care, reluând planul cruciadei a V-a, recuceri Damieta la gurile Nilului (1249), dar, când voi să înainteze spre Cairo, a fost oprit la fortăreaţa Mansourah şi obligat să se retragă, fiind făcut prizonier şi eliberat cu preţul unei mari răscumpărări. Se reîntoarse în Franţa în 1254.

Cruciada a VIII-a (1270) a fost întreprinsă de acelaşi rege francez, Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Sfătuit de fratele său, Carol de Anjou, regele Neapolului, se îndreptă spre Tunis spre a converti pe sultan şi a-l atrage în alianţă, dar muri de ciumă în 25 august 1270.

În 1291 căzu sub musulmani cetatea Sfântul Ioan de Acra şi, pe rând, toate cuceririle realizate în curs de două secole, rămânând în mâinile creştinilor doar insula Cipru. Cruciadele întreprinse de Frederic II şi Andrei II au fost mai mult farse.

Urmările Cruciadelor şi falimentul lor. Cauzele falimentului lor: a) Dezacordul continuu şi lupta interminabilă între regii diferitelor state ale Europei. b) Necolaborarea împăraţilor bizantini şi sabotarea unor acţiuni ale cruciaţilor. c) Ferocitatea musulmanilor şi indiscutabila lor superioritate militară. d) Mijloacele de comunicaţie anevoioase, cruciaţii înfrânţi de oboseală, foame, sete şi boli, pe când turcii fiind acolo, pot apăra cuceririle lor şi pot uşor înlocui pe cei căzuţi.

Urmările pozitive ale Cruciadelor: a) Ele au deschis o lume necunoscută până atunci: Răsăritul. Fără ele nu ne putem închipui călătoriile pentru descoperirea Indiilor şi Americii. b) Unele oraşe se îmbogăţesc prin transportarea cruciaţilor (Veneţia, Genova; Firenze etc.) şi se fac legături mai dese între ele şi Răsărit. c) Au împiedicat pentru multă vreme înaintarea musulmanilor în Europa. d) Au trezit dorul descoperirilor şi au dezvoltat artele, ştiinţele şi industria. e) Au sărăcit mulţi feudali, îmbogăţindu-se burgurile (oraşele) şi, astfel, a apărut pătura comercianţilor şi meşteşugarilor. f) Au trezit solidaritatea creştină şi au ridicat prestigiul papilor (Eminescu: "Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, fulgerele adunat-au contra Fulgerului care...) g) Au promovat cultul sfinţilor şi dragostea pentru locurile sfinte, supranaturala virtute: pocăinţa prin pelerinaj.

ORDINELE CAVALEREŞTI sunt un fel de congregaţii, societăţi religioase şi militare, născute din nevoia de a lupta pentru dezrobirea locurilor sfinte. În vederea atingerii acestui scop, cavalerii dădeau atenţie deosebită educaţiei fizice, care, în educaţia clericală, era neglijată. Învăţământul cavalerilor se face mai mult în limba naţională, nu în latină. Ei trebuiau să ştie crea versuri. Promovarea cavalerilor se făcea cu mare solemnitate la Sfânta Liturghie, cu spovedanie şi împărtăşanie. Idealurile lor erau: l. apărarea credinţei faţă de oricine, mai ales faţă de necredincioşi; 2. fidelitate faţă de stăpân; 3. ocrotirea celor slabi şi neputincioşi (bătrâni, femei, copii); aveau şi cultul femeii; 4. sfinţenia cuvântului, mai ales a jurământului dat; 5. cinstea, această chintesenţă a virtuţilor omeneşti, trebuiau s-o păstreze curată ca şi cristalul şi tare ca şi granitul. Aşa avea să fie armata lui Cristos (militia Christi). Membrii acestor ordine duceau, în acelaşi timp, viaţă de călugări şi de militari. Cavalerul nu putea alege decât între moarte sau biruinţă. Laşii erau înlăturaţi din ordin. Cavalerii au mari merite, nu numai pentru apărarea locurilor sfinte şi a pelerinilor, ci şi pentru îngrijirea bolnavilor. Ţineau mult la onoare şi eroism. Ordine cavalereşti importante au fost: l. Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan sau al Ospitalierilor (1048). Datoria lor era găzduirea şi îngrijirea pelerinilor şi bolnavilor. După cucerirea Ierusalimului, ajutau şi îngrijeau bolnavii militari.

După pierderea pământului sfânt s-au stabilit în Cipru şi apoi în Malta. 2. Ordinul Templierilor (1118) francezi, numiţi după templul lui Solomon, locul unde s-au aşezat mai întâi. A fost întemeiat de francezi şi a adus mari servicii creştinătăţii, care l-a recompensat dându-i mari moşii, de care a fost deposedat de Filip IV cel Frumos.

3. Ordinul Teutonilor (1190), fondat de germani într-un spital militar, şi-a început activitatea sub Salza Hermann, prin convertirea prusienilor la catolicism. Acest ordin a luptat împotriva Cumanilor pe pământul românesc, fiind chemaţi în 1211 de Andrei II, regele Ungariei, care i-a aşezat în jurul Braşovului. Au fost alungaţi de acelaşi rege, când au vrut să-şi întemeieze un adevărat stat teuton. De la ei ne-au rămas cetăţile Bran şi Neamţului. Trecând maestrul lor, Albrecht de Brandenburg, la Reformă, în 1525, provincia lor bisericească devine laică. Tot de la ei ne-a rămas "cloasterul" de la Câmpulung-Muscel, prima clădire de piatră acolo.

Călugării erau soldaţi ce purtau un costum special. Dedesubtul armurii de cavaler, ospitalierii purtau roba călugărească cu o cruce albă, templierii roba albă cu o cruce roşie, iar teutonii robă albă cu o cruce neagră. Fiecare ordin avea drept conducător un mare maestru. Posedau în Europa mari proprietăţi donate de credincioşi. Aceste bunuri le întrebuinţau pentru atingerea scopului lor. Bunurile erau administrate de comandori. Instrucţia şi educaţia se făcea în limba naţională.