ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

29. PAPII ÎN AVIGNON. SCHISMA OCCIDENTALĂ.

Idealul monarhiei creştine al lui Grigore al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea şi al IV-lea l-a nutrit şi Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), om învăţat, energic, dar lipsit de tactul şi înţelepciunea marilor lui înaintaşi. De aceea, şi-a făcut mulţi duşmani, printre care şi puternica familie de Colonna, partizana Casei de Aragon în Sicilia, ordinul călugăresc al Sfântului Francisc de Assisi, poetul Dante Alighieri, Giacoponeda Todi, franciscan spiritual, adversar al reunirii cu fraţii conventuali, cum le cerea papa, autorul imnului "Stabat Mater dolorosa" şi alţii. Cel mai puternic duşman al său a fost însă Filip al IV-lea cel Frumos (1258-1314), regele Franţei, care întrebuinţa veniturile bisericeşti în scopuri personale şi care a purtat războiul sângeros de 100 de ani împotriva englezilor, dar refuză să plece într-o cruciadă împotriva turcilor. Turcii ocupaseră ultimul bastion al creştinilor, cetatea Acco. Papa îl chemă pe rege în faţa sinodului, dar el refuză să se prezinte, interzicând şi episcopilor francezi să se ducă. Papa încercă să-l convingă că este un supus al Bisericii. Prin trei bule false ("Deum time") el îndârzeşte pe francezi împotriva Papei. În bulla sa "Unam sanctam" (1302), papa Bonifaciu VIII spune că cele două săbii, ale puterii spirituale şi ale puterii politice, trebuie întrebuinţate în folosul şi nu spre stricăciunea Bisericii, fiindcă dacă greşeşte ("ratione peccati"), şi regele stă sub controlul Bisericii. Când era să-l excomunice, nişte năimiţi ai regelui atacă pe Papa în cetatea Agnani (1303), dar Papa scăpă, însă, din cauza emoţiilor avute, muri. La alegerea noului papă, Filip IV ştie să anuleze toate hotărârile anterioare potrivnice lui şi să fie ales un papă francez, Clemente al V-lea, care, tot la dorinţa lui, şi-a mutat reşedinţa la Avignon. Acesta este exilul papilor la Avignon, cunoscut sub numele de robia babilonică a Papilor, de aproape 70 de ani (1309-1377), timp ruşinos şi cu grave urmări pentru Biserică. De acum, papii de la Avignon trăiesc sub influenţa regilor Franţei (absolutismul regal), fapt ce determină unele popoare să privească cu neîncredere deciziile papale, ca fiind părtinitoare. În Statul Papal izbucneşte anarhia şi se fac abuzuri chiar în Curia Papală. Papii, fiind oaspeţi, trebuie să le tolereze. Exemplul Papilor de a petrece în afara teritoriului reşedinţei lor îl urmează mulţi episcopi şi clerici. Astfel, problemele vitale ale Bisericii stagnează. Aflat sub totală dependenţă de regele Filip IV, Papa Clemente V convoacă un Conciliu la Vienne (sudul Franţei), în octombrie 1311, în care, după unele refuzuri, cedează şi, la stăruinţa lui Filip IV, desfiinţează ordinul cavalerilor Templieri, care, mai înainte, îl apărau pe Papa împotriva regelui. Aşa, Filip IV pune mâna pe averile acestui ordin. Ucide apoi 54 de cavaleri şi, pe urmă, încă 25, iar pe marele maestru, Jacques de Molai, îl arde de viu pe o insulă a Senei. După 14 ani de la aceste fapte grave, crime, printr-un blestem dumnezeiesc, nimic nu se alege din familia lui Filip IV. Urmaşii lui Clemente V, influenţaţi de regii Franţei, s-au certat cu pretendenţii la tronul Germaniei. Ca urmare, adunarea naţională a acestei ţări, în 1338, declara că împăratul, odată ales, e împărat prin însuşi votul alegerii, fără încoronarea Papei. Scriitori ca franciscanul Guilelm de Occam, atacă nu numai pe Papi, ci însăşi instituţia papalităţii. Sufletele cele mai alese ale timpului încearcă să îndrepte această situaţie nenorocită. Ceea ce nu pot marele scriitor Petrarca şi împăratul Carol IV, reuşeşte călugăriţa dominicană Sfânta Ecaterina de Siena, care, datorită diplomaţiei sale, îl determină pe Papa Grigore al XI-lea să părăsească Avignonul şi să se reîntoarcă la Roma, fiind primit triumfal de populaţia entuziasmată, în 17 ianuarie 1377.

SCHISMA APUSEANĂ. Abia sosit la Roma, Grigore XI moare, iar cardinalii francezi vor să aleagă un papă francez, ca să se reîntoarcă la Avignon, dar cei italieni, sprijiniţi de popor, vor un papă de naţionalitatea lor, pe italianul Urban al VI-lea, episcop de Bari. Francezii vor un antipapă la Avignon, pe francezul Clemente VII. Aşa se ajunge la doi papi, unul la Roma, altul la Avignon, situaţie care dură 39 de ani, cunoscută sub numele de Schisma occidentală (1378-1417), creştinătatea fiind adânc dezbinată şi tulburată. De Papa de la Roma ascultau toate ţările, cu excepţia Franţei, Portugaliei, Spaniei şi Scoţiei, care ascultau de antipapa de la Avignon. Unii bisericani, voind sistarea schismei, au convocat Sinodul de la Pisa, care a caterisit atât pe Papa de la Roma, cât şi pe cel de la Avignon, alegând un al treilea Papă, pe Alexandru V (1409), urmat de Ioan XXIII, având reşedinţa la Pisa. Aceşti trei papi (Biserica tricefală), nu numai că se afurisesc unul pe altul, dar produc mari tulburări între creştini. În locurile vacante de episcopi erau numiţi câte trei candidaţi, de fiecare papă câte unul, căci fiecare se considera papă adevărat. Ca să pună capăt acestei stări anarhice, la stăruinţa împăratului, Sigismund al IV-lea de Luxemburg al Germaniei, a fost convocat Sinodul al XIV-lea ecumenic la Constanţa (Konstanz - 1414-1418), în care a fost osândit ereticul ceh Jan Hus, adeptul ereticului John Wycliff, profesor la Oxford (1328-1384). Acesta afirma că omenirea este împărţită în două grupe: prima a predestinaţilor, care sigur se vor mântui, şi a doua a osândiţilor, care sigur vor fi condamnaţi la Infern. Ereticul John Wycliff, în opera sa "De ecclesia" (1378), învăţa despre existenţa unei Biserici militante invizibile, formată din oamenii predestinaţi la mântuire, opusă celei vizibile şi ierarhic condusă de papa, prelaţi, preoţi şi călugări, care nu se ştie dacă se va mântui sigur şi, ca atare, însuşi papa nu e conducător universal, ci cade sub verdictul tuturor. Neagă valabilitatea indulgenţelor, a minunilor, a sfinţilor, a moaştelor, necesitatea pelerinajelor, tot ce venera Evul Mediu. Afirmă supremaţia regalităţii de origine divină asupra Bisericii de Stat. Căsătorindu-se Richard II, regele Angliei, cu prinţesa Ana, fiica regelui Boemiei, au sosit mulţi studenţi de la Oxford la universitatea din Praga, aducând erezia lui Wycliff, pe care şi-o însuşi Jan Hus. Aceste erezii au pregătit luteranismul. Au fost osândite de acest sinod. Prin înţelepciunea împăratului Sigismund, Papa legitim al Romei, Grigore XII (1406-1417), şi antipapii Benedict XIII de la Avignon şi Ioan XXIII de la Pisa au renunţat la papalitate, învoindu-se cu toţii la alegerea lui Odon Colonna de Martin V (1417-1431), care prezida sinodul. Noul papă refuză recunoaşterea teoriei conciliare după care papa ar trebui să asculte de conciliu, făcând din Biserică un fel de democraţie, şi demonstră că decretul conciliar este o teză relativă, un act de excepţie impus de împrejurări pentru a termina schisma, proclamând apoi că papa este deasupra conciliilor, iar Biserica este o monarhie în care Suveranul Pontif deţine jurisdicţia supremă. Condamnând simonia, cumul de beneficii bisericeşti, papa Martin decretă închiderea Conciliului XIV ecumenic de la Constanţa. Schisma încetă. Conciliul de la Konstanz a fost strălucit, căci, în cei patru ani ai sinodului, s-au perindat 18.000 de clerici şi delegaţi străini şi peste 100.000 de mireni. Însuşi împăratul a citit Evanghelia, îmbrăcat în odăjdii de diacon, la Liturghia oficiată de Ioan XXIII. La acest sinod au participat şi delegaţiile de români, 30 de moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun (1400-1432), în frunte cu Grigore Ţamblac, şi cea trimisă de Mircea cel Bătrân (1386-1418), cu boierul muntean Dragomir, însoţit de o solie. Din Ardeal a participat voievodul Ştibor. Astfel dispar antipapii şi chiar dacă în conciliul din Basel (1431-1439) s-a încercat să se aleagă un antipapă, abia dacă l-au recunoscut câţiva. La dorinţa Răsăritenilor, conciliul de la Basel s-a mutat în 1439 la Florenţa, prin decretul papei Eugeniu IV.